IRGC dictează legea, președintele este marginalizat, iar liderul suprem comunică prin bilețele scrise de mână.
Marți, în timp ce vicepreședintele american JD Vance se pregătea să zboare la Islamabad pentru o a doua rundă de negocieri de pace, iranienii s-au retras brusc de la masa tratativelor. Decizia nu a venit de la președinte. Nu a venit de la ministrul de externe. A venit de la generali. Această scenă rezumă, mai bine decât orice analiză, noua realitate a puterii în Iran: Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice — IRGC — conduce efectiv o națiune de 90 de milioane de oameni aflată în război, iar instituțiile civile ale statului au fost reduse la rolul de decor diplomatic.
Generalii la putere: cum funcționează noua ordine
Retragerea Iranului din negocierile de la Islamabad a fost emblematică pentru noua arhitectură a puterii de la Teheran. IRGC a argumentat că blocada navală americană făcea tratativele inutile. Președintele Masoud Pezeshkian și ministrul de externe Abbas Araghchi au fost împotriva acestei decizii. Nu a contat. Punctul de vedere al Gărzilor a prevalat — așa cum se întâmplă în mod sistematic în Iran în zilele noastre.Mohammad Bagher Ghalibaf — președintele Parlamentului, fost general al Gărzilor și negociatorul-șef al Iranului în discuțiile cu americanii — este el însuși un produs al acestui sistem. Când Gărzile au decis că negocierile trebuie oprite, Ghalibaf a transmis mesajul. Când au hotărât că două nave comerciale trebuie capturate în Strâmtoarea Hormuz fără permisele necesare, ordinul a venit tot de la ele.
Marginalizarea cabinetului civil
Araghchi, care condusese negocierile cu puterile occidentale înainte de război, a fost practic scos din ecuație. Președintele Pezeshkian și cabinetul său au fost excluși din procesul decizional major. Gărzile au folosit câștigurile obținute în război ca pârghie pentru a-și elimina rivalii politici de acasă — o consolidare a puterii executată cu precizie militară.
Administrația Trump pornise războiul cu ideea că ar putea găsi facțiuni pragmatice în rândurile Gărzilor cu care să încheie un acord. Calculul s-a dovedit parțial greșit: nu există disensiuni exploatabile la vârf. Toate părțile sunt aliniate pe menținerea Strâmtorii Hormuz închise până când SUA ridică blocada. Știu că aceasta este cea mai mare carte de negociere a lor și nu vor renunța la ea înainte de reluarea tratativelor.Exista posibilitatea ca Gărzile să conducă Iranul mai pragmatic decât o făceau clericii. Au interese economice, așa că ar putea fi mai deschise investitorilor străini ca parte a unui acord.
Vidul de la vârf: un lider suprem care comunică prin bilețele
Pentru a înțelege de ce generalii au ajuns să conducă Iranul, trebuie să înțelegi ce s-a întâmplat pe 7 aprilie 2026. În primele ore ale dimineții, loviturile americano-israeliene l-au ucis pe ayatollahul Ali Khamenei — liderul suprem al Republicii Islamice timp de peste trei decenii, omul care exercita un control absolut asupra tuturor deciziilor privind războiul, pacea și negocierile cu SUA.Fiul său, Mojtaba Khamenei, a supraviețuit atacurilor — dar cu răni grave. Așteaptă o proteză pentru picior și se luptă să vorbească după leziunile suferite la față și la buze. Nu a fost văzut sau auzit public de când a fost instalat ca lider suprem în luna martie. Mesajele către el sunt scrise de mână și transmise printr-un lanț uman de apropiați. Combinația dintre izolare fizică și incapacitate de comunicare directă l-a forțat să delege practic toate deciziile strategice comandanților militari.
O alianță de război consolidată în criză
Gărzile Revoluționare nu sunt străine de putere. Sub conducerea bătrânului Khamenei, ele controlau deja sectoare întregi din economia iraniană, aveau propriul serviciu de informații și gestionau rețeaua de proxy-uri regionale: Hezbollah în Liban, Houthi în Yemen, milițiile din Irak și Siria. Dar exista întotdeauna un arbitru suprem — o figură religioasă care putea, în ultimul moment, să pună frână ambițiilor lor.Moartea lui Khamenei a eliminat această frână. Gărzile s-au raliat rapid în jurul lui Mojtaba — un aliat de lungă durată, cu care împart legături de pe vremea războiului Iran-Irak — și au jucat un rol instrumental în ridicarea sa la poziția de lider suprem. În schimb, Mojtaba nu le contestă deciziile. Este un echilibru de putere bazat pe interdependență, nu pe subordonare.Nu mai este un regim condus de clerici. Ceea ce vedem acum sunt primele etape ale unui regim militar. — Farnaz Fassihi, The New York Times
Această tranziție marchează sfârșitul unei ere. De la Revoluția Islamică din 1979, Iranul a fost condus de clerici care foloseau Gărzile ca instrument. Acum, raportul s-a inversat: generalii conduc, iar clericul — rănit, izolat, dependent de ei — legitimează.
Represiune pragmatică: mai puțină religie, mai multă forță
În Teheran și în alte orașe iraniene, ceva vizibil s-a schimbat în ultimele săptămâni. Poliția religioasă — faimoasa Gasht-e Ershad, care patrula străzile verificând dacă femeile își acoperă părul — a dispărut practic din peisaj. Cerința purtării hijabului, unul dintre cele mai vizibile simboluri ale regimului islamic, abia mai este aplicată.Observatorii externi ar putea citi această relaxare ca un semn de liberalizare. Ar greși. Ceea ce se petrece este o recalibrare pragmatică: Gărzile nu sunt interesate de teologia conservatoare pentru ea însăși. Sunt interesate de control — politic, economic, militar. Dacă relaxarea normelor sociale reduce tensiunile stradale și eliberează resurse pentru reprimarea politică, atunci schimbarea este acceptabilă.
Execuții, checkpoint-uri și o libertate de două viteze
În același timp în care femeile își pot lăsa părul descoperit pe stradă, regimul continuă să execute protestatari. Puncte de control militare au apărut în toată țara. Oponenții politici sunt arestați. Internetul este monitorizat și periodic întrerupt sub pretextul securității naționale. Imaginea care emerge este cea a unui regim care propune un schimb implicit populației: libertate socială în schimbul supunerii politice absolute.Este un model cunoscut analiștilor care au studiat tranzițiile de la teocrații la autoritarisme militare. Mai familiar, de altfel, în lumea arabă decât în cea iraniană — ceea ce face această transformare cu atât mai semnificativă și mai greu de prezis în consecințele sale pe termen lung.
Ce urmează pentru Iran și pentru lume?
Răspunsul depinde de cât va dura războiul și de ce fel de acord va fi încheiat cu Statele Unite. Dacă Gărzile negociază un acord care ridică sancțiunile și deschide economia — obținând garanții privind programul nuclear și recunoașterea controlului asupra Strâmtorii Hormuz — Iranul ar putea cunoaște o perioadă de creștere economică sub un regim autoritar de tip militar. Modelul ar semăna mai mult cu un stat din Golf decât cu o teocrație islamică.Dacă războiul continuă sau negocierile eșuează, consecințele pentru populația iraniană vor fi severe: blocadă economică, infrastructură afectată, inflație și șomaj în creștere. Însă impactul va fi resimțit și global: Strâmtoarea Hormuz, prin care trec 20% din petrolul mondial, rămâne ostatică unui calcul strategic pe care numai generalii de la Teheran îl controlează în întregime.
Gândiți-vă la asta ca la Republica Islamică 3.0. Religia se estompează. Generalii conduc țara. Iar Liderul Suprem este cu ei. În sălile de operații ale Pentagonului și în birourile diplomatice ale Departamentului de Stat, analiștii încearcă să răspundă la o întrebare la care nu au un răspuns sigur: cu cine negociezi, de fapt, când negociezi cu Iranul? Cu președintele? Cu ministrul de externe? Cu generalii? Cu un lider suprem care comunică prin bilețele scrise de mână? Răspunsul, deocamdată, este: cu toți și cu niciunul în același timp. Iar această ambiguitate este, în sine, cea mai mare carte de negociere a Iranului.
