Semnarea unui acord de pace între SUA și Iran va fi începutul unui parcurs minat de neîncredere cronică și interese strategice divergente.
Patru probleme explozive pot arunca în aer întregul eșafodaj diplomatic.
Dosarul nuclear
Miezul dur al disputei rămâne, inevitabil, programul nuclear iranian. Statele Unite și aliații săi regionali, în special Israelul și monarhiile din Golful Persic, privesc capacitățile nucleare ale Teheranului drept o amenințare existențială directă.
Protocolul de pace încearcă să impună limite stricte asupra nivelului de îmbogățire a uraniului, a numărului de centrifuge active și a stocurilor de material fisionabil, cu scopul de a menține Iranul la o distanță sigură de capacitatea de a produce o armă atomică (așa-numitul „breakout time”).
Marea problemă a acestui dosar este caracterul ireversibil al cunoașterii tehnologice acumulate de oamenii de știință iranieni. Chiar dacă Teheranul acceptă să își reducă temporar activitățile sau să sigileze anumite facilități, know-how-ul nu poate fi șters.
Linia de demarcație între un program nuclear civil și unul militar este extrem de subțire. Pentru Iran, renunțarea definitivă la ambițiile nucleare este percepută ca o știrbire a suveranității naționale și a statutului de putere regională.
Ridicarea sancțiunilor și reconstrucția Iranului
De zeci de ani, Iranul face obiectul unor sancțiuni americane care îi afectează economia și tranzacțiile. În plus, țara și-a văzut activele din străinătate înghețate în urma Revoluției Islamice din 1979.
Iranul a condiționat orice acord cu SUA de deblocarea unei părți din aceste active estimate la o valoare cuprinsă între 100 și 123 de miliarde de dolari.
Criticii acordului susțin că infuzia masivă de capital nu va fi utilizată pentru bunăstarea cetățenilor iranieni, ci va fi redirecționată rapid către finanțarea rețelelor de miliții proxy din Orientul Mijlociu – de la Hezbollah în Liban, la rebelii Houthi din Yemen și facțiunile șiite din Irak. Ridicarea sancțiunilor nu este doar o măsură tehnică, ci un act de încredere pe care SUA refuză să îl acorde necondiționat.
Al treilea pilon al protocolului, cel legat de „reconstrucția” și modernizarea infrastructurii Iranului, deschide o cutie a Pandorei în plan global. China și Rusia, care au menținut relații strânse cu Teheranul în perioada de izolare, nu vor privi cu ochi buni o reorientare economică a Iranului către Occident.
Companiile americane își vor asuma riscuri majore dacă vor interacționa cu entități controlate de Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC).
Monitorizarea angajamentelor asumate
Toate punctele anterioare devin irelevante în absența unui sistem riguros și transparent de verificare a angajamentelor asumate.
Experiența eșecului acordului JCPOA din 2015 a demonstrat că verificările standard nu sunt suficiente atunci când nivelul de neîncredere este absolut.
Statele Unite solicită un regim de tipul „oricând și oriunde”, care să permită accesul inspectorilor internaționali la programul balistic iranian.
Pentru Teheran, o asemenea cerință este inacceptabilă și considerată o formă de spionaj legalizat ce vulnerabilizează securitatea națională. Acceptarea unor inspectori străini în complexe militare secrete lovește direct în mândria și legitimitatea aparatului de securitate iranian.
Pe de altă parte, un mecanism de monitorizare prea permisiv sau birocratic va fi imediat catalogat de Washington și de aliații săi drept o slăbiciune periculoasă, oferind Iranului spațiul necesar pentru a încălca subtil clauzele acordului.
Găsirea unui echilibru între respectarea suveranității Iranului și exigențele de securitate ale SUA pare, în acest moment, o misiune aproape imposibilă.
