De obicei, eticheta aceasta vine la pachet cu o idee prestabilită: aceea că existența dublă este, într-un fel, mai intensă, mai liberă, poate chiar mai fericită decât căsnicia din care „cealaltă” smulge doar câteva ore. A fi numită amantă – chiar și atunci când nimeni nu rostește asta cu voce tare – înseamnă a locui într-un spațiu fără nume oficial: nu ești parteneră, nu ești nici complet străină și nu ai un loc recunoscut social în care să-ți continui povestea, decât într-un cerc foarte restrâns, dacă există unul.
Din exterior, o relație extraconjugală poate părea de dorit: fără monotonia casei, fără facturi analizate la cină, fără certuri pentru nimicuri – doar intensitate, atenție concentrată, aproape o vacanță afectivă continuă. Totuși, cercetătorii care au studiat trăirile femeilor aflate în această poziție descriu o realitate mult mai puțin blândă: anxietate legată de riscul de a fi descoperite, izolare, fiindcă nu poți vorbi liber despre ceea ce trăiești, și o degradare treptată a stimei de sine, atunci când validarea personală ajunge să depindă în întregime de o relație care, oficial, nu are voie să existe.
Una dintre vocile internaționale de referință în studiul infidelității, psihoterapeuta Esther Perel, a conturat trei elemente structurale care apar aproape constant într-o aventură: secretul – ceea ce o separă esențial de orice relație asumată deschis -, o formă de atracție care trece dincolo de fizic și un grad autentic de implicare emoțională, indiferent de intențiile inițiale ale celor implicați.
„Multe aventuri nu sunt despre a găsi o altă persoană, ci despre a te reconecta cu o versiune pierdută a propriei identități.” – Esther Perel, psihoterapeut
Pe baza acestor întrebări, am stat de vorbă cu Bogdan Vărariu, psiholog clinician specializat în psihologia dependențelor și psihosexologie, pentru o discuție mai aplicată despre ce înseamnă, în fond, o viață paralelă.
- Există eticheta „vieții paralele”, a amantei? Cât de ușor sau dificil este de dus?
Da, există fără îndoială. Și cred că este una dintre acele etichete pe care societatea le pune foarte repede, fără să se mai întrebe ce om și ce istorie se află în spatele ei. Când rostești „amantă”, se activează aproape instantaneu o imagine: o femeie care acceptă să împartă un bărbat, care așteaptă, care se mulțumește cu puțin, care trăiește pe ascuns. Însă realitatea psihologică este mult mai complexă.
În cabinet întâlnim oameni, nu etichete. O femeie poate ajunge într-o astfel de relație fără să fi bănuit vreodată că va ajunge acolo. Poate porni din atracție, din singurătate, dintr-o perioadă vulnerabilă, din sentimentul că, în sfârșit, cineva o vede și o dorește. Și, uneori, relația se transformă în timp în ceva mult mai profund decât își propuseseră cei doi. Greul apare atunci când anii trec. Fiindcă una este să trăiești o poveste intensă și alta este să-ți construiești viața în jurul unei povești care nu poate fi trăită la lumină. Apar întrebările. Când mă va alege? Va pleca vreodată? De ce nu acum? De ce anul viitor? De ce după ce cresc copiii? De ce după ce termină creditul? De ce după ce se pensionează? Și uneori răspunsul este mereu același: „mai târziu”. Cred că aceasta este una dintre cele mai apăsătoare poveri ale unei asemenea relații: așteptarea.
Poți îndura foarte multe atâta vreme cât simți că, undeva, există un „împreună” către care vă îndreptați. Dar când acel „împreună” rămâne permanent în viitor, începi să plătești cu prezentul. Aici apare întrebarea pe care orice persoană aflată într-o astfel de relație ar trebui, la un moment dat, să și-o adreseze: „Eu trăiesc această relație sau doar aștept să înceapă viața mea adevărată?”
- Este de invidiat o relație extraconjugală?
Nu cred că putem răspunde în mod simplu. Din afară, poate părea foarte frumoasă. De multe ori vezi pasiunea și nu observi costul ei. Vezi întâlnirile, mesajele, escapadele, florile, dorul. Nu vezi însă orele în care unul dintre cei doi așteaptă. Uneori, o relație extraconjugală are avantajul că păstrează foarte mult din farmecul începutului unei relații. Întâlnirile rămân speciale. Există dorință. Există nerăbdare. Există senzația aceea că fiecare clipă petrecută împreună trebuie trăită intens, fiindcă este puțină. Dar exact aici poate apărea confuzia. Pasiunea nu este întotdeauna dovada unei relații mai profunde. Uneori este doar efectul timpului limitat petrecut împreună. Când nu împarți cu omul de lângă tine toate aspectele obișnuite ale vieții, relația rămâne într-un fel protejată de cotidian.
Nu trebuie să vă vedeți dimineața, obosiți. Nu trebuie să decideți cine achită factura. Nu trebuie să gestionați împreună copiii, problemele, părinții, bolile, ratele sau toate acele lucruri mărunte care, în timp, supun o relație unui test. Vă întâlniți, de cele mai multe ori, pentru că vreți să vă întâlniți. Și asta poate fi extrem de seducător. Dar viața de cuplu nu este alcătuită doar din momentele în care ne dorim unul pe celălalt. Este făcută și din zile banale. De aceea, eu aș fi atent să nu confundăm intensitatea cu intimitatea.
O relație poate fi foarte intensă și totuși să nu ofere siguranță, continuitate sau un viitor comun. Iar pentru omul care așteaptă ani întregi, întrebarea nu mai este dacă acele momente sunt frumoase. Probabil că sunt. Întrebarea este dacă ele îi sunt suficiente pentru viața pe care și-o dorește.
- Ce presupune, de fapt, o astfel de relație?
Presupune multă emoție, dar și o foarte mare negociere interioară. Trebuie să accepți că nu îl poți avea permanent pe omul pe care îl iubești. Că există momente în care nu poți suna. Că există zile în care trebuie să înțelegi că el este „acolo”, în cealaltă viață. Că anumite sărbători, concedii sau evenimente importante vor avea, cel puțin pentru o vreme, o altă ordine a priorităților. Și cred că acesta este unul dintre motivele pentru care astfel de relații ajung să fie foarte greu de rupt.
Pentru că nu mai vorbim doar despre iubire. Se adaugă speranța, obișnuința, dorul, frica de pierdere și toate promisiunile făcute de-a lungul timpului. Uneori, după câțiva ani, omul nu mai rămâne fiindcă este convins că relația îi face bine. Rămâne pentru că îi este foarte greu să accepte că poate a investit ani într-o poveste care nu va deveni niciodată ceea ce și-a imaginat. Aici apare un fenomen pe care îl întâlnim destul de des: cu cât ai investit mai mult într-o relație, cu atât poate deveni mai greu să renunți la ea. Pentru că despărțirea nu mai înseamnă doar pierderea persoanei. Înseamnă și confruntarea cu întrebarea: „Și atunci, ce au însemnat toți anii aceștia?” Iar aceasta poate fi o întrebare extrem de dureroasă. Mai există și altceva: omul poate ajunge să trăiască două vieți emoționale simultan. Una este cea vizibilă, cunoscută de familie, societate și prieteni. Cealaltă este viața trăită în secret.
La început poate fi incitant. După ani, poate deveni obositor. Pentru că trebuie să păstrezi în tine foarte multe lucruri pe care nu le poți spune. Și uneori cea mai mare singurătate nu este să nu ai pe nimeni. Este să ai pe cineva pe care nu îl poți avea cu adevărat în viața ta.
Ce aduce, de fapt, „fericirea” de a avea o amantă ani la rând?
Cred că aici merită să schimbăm puțin unghiul. Când vorbim despre o relație extraconjugală, avem tendința să întrebăm ce primește omul de la celălalt. Eu aș întreba și ce primește de la propria lui versiune din acea relație. Pentru că, uneori, lângă cineva, devenim o altă variantă a noastră. Poate un bărbat care se simte ignorat acasă se simte din nou dorit. Poate o femeie care nu s-a mai simțit frumoasă de mult timp se simte, din nou, femeie. Poate cineva care și-a dus viața numai în responsabilități descoperă că încă poate fi spontan, dorit, curios, viu. Și atunci nu mai este vorba doar despre „amantă” sau „amant”.
Este vorba despre ce se petrece cu noi în prezența celuilalt. De aceea, uneori, desprinderea este atât de grea. Nu ne este dor doar de persoana respectivă. Ne este dor și de cine eram noi când eram cu ea. Dar aici apare și o întrebare dificilă. Dacă o relație durează cinci, zece sau cincisprezece ani, iar unul dintre cei doi continuă să spună „mai așteaptă”, poate că e important să ne uităm nu doar la iubire, ci și la realitate. Pentru că timpul este singurul lucru pe care nu îl putem recupera. Poți spune „te iubesc” și totuși să nu fii pregătit să-ți schimbi viața. Poți fi sincer îndrăgostit și, în același timp, foarte confortabil în viața pe care deja o ai. Poți să nu vrei să pierzi nici relația de acasă, nici relația din afara ei. Iar pentru celălalt, această situație poate deveni, încetul cu încetul, o formă de așteptare permanentă.
De aceea, întrebarea pe care i-aș adresa-o unei persoane care îmi spune că trăiește de ani de zile într-o astfel de relație nu ar fi „Îl iubești?”.
Probabil că da. Aș întreba altceva: „Dacă nimic nu s-ar schimba în următorii cinci ani, ai mai vrea să trăiești exact această viață?” Este o întrebare simplă, dar răspunsul poate spune foarte mult. Pentru că uneori problema nu este iubirea. Uneori problema este că iubirea ne face să acceptăm o viață care, dacă am privi-o fără promisiunea unui „într-o zi”, nu ne-ar mai fi suficientă. Și poate că aici se află adevărata dramă a unei vieți paralele: nu faptul că există o altă iubire, ci faptul că un om ajunge să-și pună propria viață pe pauză, așteptând ca viața altcuiva să se schimbe. Iar anii trec. Și, într-o zi, poate descoperi că nu ai pierdut doar relația. Ai pierdut timp din propria ta viață.
