Există adolescenți despre care adulții spun repede că „nu vor”. Nu vor să învețe, nu vor să se mobilizeze, nu vor să fie atenți, nu vor să ajute, nu vor să se țină de nimic. Par distrați, dezorganizați, întinși între ecran, pat și amânare. Par să lase totul pe ultima sută de metri. Par că nu le pasă. Și totuși, în multe cazuri, ceea ce arată ca lene nu este lene, ci o dificultate psihologică pe care adultul o vede prea simplu și adolescentul nu știe încă să o explice.
Lenea presupune, în esență, lipsa dorinței de efort. Dar mulți adolescenți care par leneși nu sunt lipsiți de dorință, ci blocați. Vor să înceapă, dar nu reușesc. Vor să se concentreze, dar mintea le fuge. Vor să se ridice din pat, dar corpul pare greu. Vor să facă lucrurile mai bine, dar se simt deja prea obosiți, prea anxioși sau prea împrăștiați ca să pornească. Din exterior, toate acestea pot arăta la fel: tergiversare, haos, lipsă de chef. Din interior, însă, mecanismele pot fi foarte diferite.
Un adolescent cu anxietate nu pare întotdeauna speriat. Uneori pare că evită. Amână proiecte, fuge de teste, se blochează când trebuie să răspundă, își uită lucrurile, se preface că nu-i pasă. Un adult poate spune: „dacă voia, făcea”. Dar în multe cazuri, adolescentul evită nu pentru că este comod, ci pentru că presiunea de a greși, de a fi evaluat sau de a nu face suficient de bine este atât de mare încât creierul alege fuga. Nu fuge de efort, ci de disconfortul anticipat.
Un exemplu recognoscibil este elevul care lasă tema neterminată până în ultimul moment, apoi spune că „nu a avut chef”, când de fapt s-a uitat ore întregi la ea fără să poată începe din cauza panicii că nu o va face suficient de bine. Sau adolescenta care evită să meargă la școală în zilele cu prezentări orale, pare nepăsătoare și sfidătoare, dar în interior simte rușine, palpitații și teamă intensă de expunere. În aceste cazuri, ceea ce pare indolență este adesea anxietate mascată.
Depresia la adolescenți este și ea frecvent confundată cu nepăsarea. Pentru că nu arată întotdeauna ca în imaginile clasice cu tristețe vizibilă și retragere completă. Uneori arată ca oboseală persistentă, iritabilitate, lipsă de interes, somn dereglat, tăcere, scăderea motivației și imposibilitatea de a simți bucurie pentru lucruri care altădată contau. Adultul vede dezinteres. Adolescentul trăiește, uneori, o golire a energiei psihice.
Un băiat care nu se mai ridică din pat sâmbăta până la prânz și pare că nu-l interesează nimic poate fi etichetat rapid drept leneș. Dar dacă nu mai râde cum râdea, dacă nu se mai vede cu prietenii, dacă nu mai are energie nici pentru lucrurile care îi plăceau, poate fi vorba despre ceva mai profund. O adolescentă care pare „fără chef” și nu mai are răbdare pentru nimic poate să nu fie doar necooperantă, ci tristă, epuizată sau dezlipită afectiv de tot ce o înconjoară.
Academia Americană de Pediatrie și NIMH arată că depresia la adolescenți se poate manifesta prin iritabilitate, scăderea energiei, retragere socială, probleme de somn, dificultăți de concentrare și pierderea interesului, nu doar prin tristețe evidentă. Tocmai de aceea, este frecvent ratată sau confundată cu „o etapă” ori cu lipsă de voință.
ADHD-ul este poate unul dintre cele mai neînțelese exemple. Un adolescent cu ADHD nu este neapărat „neatent pentru că nu-l interesează”. El poate avea dificultăți reale de organizare, inițiere, menținere a atenției, gestionare a timpului și reglare a impulsurilor. Adultul vede haos, uitare, întârziere, teme începute și neterminate, cameră dezordonată, obiecte pierdute. Și concluzionează: „nu se străduiește”. În realitate, este posibil ca adolescentul să depună efort mare pentru sarcini pe care alții le gestionează firesc.
Un exemplu clasic este copilul care stă mult la birou, dar lucrează puțin, pentru că mintea îi sare constant în altă parte. Sau adolescentul care pare inteligent, dar nu reușește să își predea proiectele la timp, uită instrucțiuni, își pierde caietele și pare „inconsecvent”. Tocmai această discrepanță dintre potențial și execuție îi face pe adulți să creadă că este vorba doar despre lipsă de interes. Dar ADHD-ul nu înseamnă lipsă de capacitate. Înseamnă, adesea, dificultate de a pune constant capacitatea în mișcare.
DSM-5-TR și ghidurile clinice subliniază că ADHD-ul este o tulburare neurodezvoltată caracterizată prin tipare persistente de neatenție și/sau hiperactivitate-impulsivitate, prezente în mai multe contexte și cu debut timpuriu. La adolescenți, aceste manifestări pot arăta mai puțin ca hiperactivitatea clasică și mai mult ca dezorganizare, procrastinare, uitare și dificultăți de auto-management.
Problema etichetei „leneș” este că simplifică un tablou care are nevoie de nuanță. În plus, eticheta nu doar descrie, ci și rănește. Adolescentul începe să o interiorizeze. Dacă i se spune constant că este comod, neatent, nepăsător sau incapabil, există riscul să creadă că aceasta este identitatea lui. În timp, rușinea se adaugă peste dificultatea inițială și o face și mai greu de depășit.
Asta nu înseamnă că orice adolescent care amână, evită sau se dezorganizează are o tulburare clinică. Uneori este vorba despre limite firești, obișnuințe proaste, lipsă de structură sau rezistență normală la cerințe. Dar diferența importantă este aceasta: în dificultățile psihologice reale, adolescentul nu doar că nu face, ci nu reușește să facă fără un cost intern mare. Iar acest cost se vede în oboseală, vinovăție, auto-critică, haos sau suferință ascunsă.
Întrebarea utilă pentru adulți nu este doar „de ce nu face?”, ci și „ce îl împiedică de fapt?” Este anxietate? Este oboseală psihică? Este depresie? Este ADHD? Este rușine? Este supraîncărcare? Când întrebarea se schimbă, se schimbă și felul în care vezi copilul.
Nu e întotdeauna doar lene. Uneori este un adolescent care pare nepăsător pentru că nu știe cum să spună că este copleșit. Alteori este un copil care pare neatent pentru că mintea lui nu reușește să stea unde i se cere. Și, uneori, este un om foarte tânăr care nu a renunțat la efort, ci doar s-a pierdut undeva între presiune, rușine și oboseală.
O invitație către cititori
Dacă există teme despre care ați vrea să citiți sau dacă doriți să împărtășiți experiențele prin care treceți, vă invit să scrieți la adresa:
Mesajele cititorilor pot deveni punctul de plecare pentru articole viitoare, pentru că multe dintre întrebările personale reflectă preocupări reale ale societății în care trăim.
