Pentru mulți părinți, adolescența este perioada în care copilul pare să se schimbe de la o zi la alta. Ieri era afectuos, azi este rece. Dimineață pare bine, seara se închide în el. Într-o săptămână este motivat și plin de planuri, în următoarea pare că nimic nu mai contează. Tocmai această alternanță îi neliniștește pe adulți: este normal sau este un semn că ceva nu este în regulă?
Adevărul psihologic este că o anumită instabilitate emoțională face parte din adolescență. În această perioadă, creierul se află într-un proces intens de reorganizare. Zonele implicate în procesarea emoțiilor și a recompensei sunt foarte active, în timp ce sistemele de control, planificare și inhibiție sunt încă în maturizare. Asta înseamnă că adolescenții pot simți lucrurile foarte intens, foarte repede și, uneori, fără instrumentele interne necesare pentru a regla ce li se întâmplă.
De aceea, schimbările de dispoziție nu trebuie privite automat ca semn de patologie. Este firesc ca adolescentul să fie mai sensibil la respingere, mai reactiv la umilință, mai intens în entuziasm și mai vulnerabil la comparație socială. Este firesc și ca uneori să pară contradictoriu: vrea autonomie, dar are încă nevoie de sprijin; cere spațiu, dar suferă dacă nu este căutat; se revoltă, dar are nevoie să simtă că există cineva care rămâne acolo.
Un exemplu recognoscibil este adolescenta care izbucnește pentru un comentariu banal, apoi se retrage și plânge singură. Sau băiatul care pare nepăsător, dar devine profund afectat de o excludere din grup. Sau copilul care într-o zi vorbește mult și râde, iar în alta răspunde monosilabic și pare imposibil de atins. Aceste oscilații pot face parte din dezvoltarea normală, mai ales când sunt legate de contexte clare și nu durează excesiv.
Cercetările din neuroștiința dezvoltării arată că adolescența este o perioadă caracterizată prin sensibilitate crescută la stimuli sociali și emoționali, tocmai din cauza decalajului dintre maturizarea sistemelor emoționale și cea a controlului executiv. Academia Americană de Pediatrie și alte ghiduri clinice subliniază însă că nu orice intensitate emoțională este patologică, iar contextul, durata și impactul asupra funcționării zilnice contează enorm în evaluare.
Problema apare când schimbările nu mai sunt doar intense, ci persistente, disproporționate și dezorganizatoare. Când adolescentul nu doar că trece prin stări diferite, ci începe să piardă contactul cu lucrurile care îl țineau ancorat: somnul se dereglează mult, relațiile se rup, interesul pentru orice scade, apar izbucniri extreme, autoizolare severă, comportamente de risc sau o tristețe care nu mai pare legată de evenimente trecătoare.
Un alt semnal important este rigidizarea. Deși adolescenții pot fi schimbători, cei care sunt doar în dezvoltare normală își revin de obicei după episoade emoționale. Există elasticitate. Există momente bune între cele dificile. În schimb, când starea devine aproape constant tensionată, apăsată sau explozivă, nu mai vorbim doar despre „vârstă”, ci despre ceva care poate avea nevoie de atenție clinică.
Mulți părinți se liniștesc sau se sperie prea repede. Unii văd patologie în orice reacție intensă. Alții normalizează totul prea mult și spun ani la rând: „e adolescent, îi trece”. În realitate, cheia este nuanța. Nu intensitatea unei singure reacții contează cel mai mult, ci patternul. Cât de des se întâmplă? Cât durează? Cât de mult afectează viața adolescentului? Cât de mult s-a schimbat față de sinele lui obișnuit?
Mai există un aspect important: adolescenții nu au întotdeauna un limbaj clar pentru ceea ce simt. În loc să spună „mă simt copleșit”, pot deveni iritabili. În loc să spună „mi-e rușine”, pot ataca. În loc să spună „mă doare”, pot spune „nu-mi pasă”. De aceea, instabilitatea emoțională trebuie citită nu doar la nivelul comportamentului, ci și ca posibil limbaj indirect al unei suferințe pe care adolescentul nu o poate formula încă.
Pentru adulți, una dintre cele mai utile întrebări nu este „de ce se poartă așa?”, ci „ce încearcă această reacție să exprime?” Uneori răspunsul este simplu: oboseală, frustrare, nevoie de spațiu. Alteori, dedesubt pot exista anxietate, rușine, presiune socială, depresie sau o dificultate mai profundă de reglare emoțională.
Adolescenții se schimbă repede pentru că sunt într-o perioadă în care aproape totul în ei se reorganizează. Dar nu orice schimbare este alarmantă și nu orice furtună interioară înseamnă tulburare. Ceea ce contează este dacă, dincolo de intensitate, adolescentul mai are drumuri de întoarcere către sine, către relații și către viața lui obișnuită.
Adolescența nu este o perioadă liniară.
Este o vârstă în care emoțiile pot veni mai repede decât capacitatea de a le înțelege. De aceea, instabilitatea nu trebuie nici dramatizată, nici ignorată. Pentru că între „este doar o etapă” și „este un semnal de alarmă” diferența nu o face intensitatea de moment, ci felul în care această stare începe sau nu să rupă legătura adolescentului cu viața lui, cu ceilalți și cu el însuși.
O invitație către cititori
Dacă există teme despre care ați vrea să citiți sau dacă doriți să împărtășiți experiențele prin care treceți, vă invit să scrieți la adresa:
Mesajele cititorilor pot deveni punctul de plecare pentru articole viitoare, pentru că multe dintre întrebările personale reflectă preocupări reale ale societății în care trăim.
