
Sunt cifre pe care le citim repede și le uităm la fel de repede – până când una dintre ele capătă, pentru cineva, un nume. În fiecare zi, patru oameni din România mor prin suicid – aproape 1.460 în fiecare an, potrivit datelor centralizate de organizațiile de prevenție. Cifra ne plasează sub media Uniunii Europene, dar asta n-ar trebui să ne liniștească: în ultimele luni, mai multe cazuri relatate în presă au readus subiectul foarte aproape de noi toți.
Nu există aproape niciodată un singur motiv. Printre cauzele cel mai frecvent citate de specialiști se numără: probleme emoționale netratate, dificultăți financiare sau pierderea locului de muncă și a statutului social, boli cronice sau incurabile, izolare socială, traume și crize de viață, consum de substanțe și, tot mai frecvent în rândul tinerilor, presiunea rețelelor sociale. România rămâne, în continuare, una dintre puținele țări europene fără o strategie națională dedicată prevenției suicidului – de parcă am prefera, colectiv, să nu vorbim despre asta.
Ultimele luni au adus în atenția presei mai multe cazuri care au reamintit cât de aproape este acest subiect de viața de zi cu zi – de la tentative în spații publice până la decese care au șocat comunități întregi, uneori tocmai pentru că persoanele implicate păreau, din exterior, departe de orice suferință vizibilă. Nu detaliem aceste cazuri individual – este exact genul de expunere pe care ghidurile internaționale de prevenție a suicidului recomandă să-l evităm, mai ales când sunt implicați minori. Dar tăcerea din jurul lor spune ceva important: poate că nu știm să vedem durerea decât atunci când e prea târziu. Le-am luat ca punct de plecare pentru o discuție cu un specialist.
Despre mituri, semne de alarmă și despre motivul pentru care prevenția rămâne atât de dificilă – chiar și atunci când vrem cu adevărat să ajutăm – am stat de vorbă cu Dr. Cristian Petrescu, medic specialist psihiatru, format în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din București, asistent universitar la Universitatea Titu Maiorescu și membru al Alianței Române de Prevenție a Suicidului.
- De multe ori, când o persoană moare prin suicid, apar comentarii de genul „era un om slab”. De unde vine această asociere și cât de departe este de realitate?
Asocierea vine, în primul rând, dintr-o înțelegere simplistă si superficiala a suferinței psihice. Atunci când nu vedem o rană, o analiză modificată sau un organ bolnav, avem tendința să tratăm durerea psihică drept o problemă de voință ori de caracter. În realitate, comportamentul suicidar apare, de regulă, într-un context complex, în care se pot întâlni depresia, alte tulburări psihice, consumul de alcool sau droguri, trauma, durerea fizică și izolarea socială.
Într-o criză suicidară, persoana nu își pierde neapărat dorința de a trăi, ci poate ajunge să nu mai vadă o cale prin care suferința să se oprească. Este o îngustare dramatică a instinctului de aparare, alimentată adesea de deznădejde, deci, nu o măsură a valorii sau a forței sale morale. Etichete precum „slab”, sau „laș” nu explică nimic medical și, mai grav, întrețin rușinea care îi poate împiedica pe alții să ceară ajutor.
- Un tipar care revine des: cei care aleg să-și pună capăt zilelor sunt descriși ulterior ca fiind ultimii oameni de la care te-ai fi așteptat la așa ceva – sau chiar „bine” până în ultima clipă. De ce se întâmplă atât de des acest lucru?
Pentru că functionalitatea vizibilă nu este același lucru cu starea psihică sau cu afectul. Un om poate merge la serviciu, poate glumi, poate posta fotografii și își poate îndeplini responsabilitățile, în timp ce trece printr-o suferință severă. Mulți oameni își ascund gândurile suicidare din rușine, din teama de a fi judecați, de a-i împovăra pe ceilalți sau de a pierde controlul asupra propriei vieți. O analiză a studiilor, publicata in 2023 in baza de date ScienceDirect, a arătat că mai puțin de jumătate dintre persoanele cu ideație sau comportamente suicidare le dezvăluie altcuiva.
Există uneori semne precum retragere, deznădejde, afirmații despre inutilitate sau despre faptul că persoana este o povară, schimbări importante de dispoziție, preocuparea pentru moarte ori gesturi neobișnuite de rămas-bun. Uneori, după o perioadă de depresie severă, persoana poate părea brusc mai liniștită. Familia poate interpreta schimbarea ca pe o revenire. În unele situații, însă, această aparentă ameliorare nu înseamnă că suferința s-a redus, ci că persoana a ajuns la o decizie autolitica sau nu mai simte nevoia să își exprime conflictul interior. De aceea, liniștirea devine un semnal de alarmă mai ales dacă este însoțită de comportamente neobișnuite: își ia rămas-bun într-un mod simbolic, dăruiește obiecte cu valoare sentimentala, își pune brusc lucrurile în ordine, își închide conturi sau datorii. Astfel, important este contrastul față de starea anterioară și asocierea mai multor indicii, nu simplul fapt că persoana pare mai calmă. Ghidurile includ schimbările extreme de dispoziție, comportamentele de rămas-bun și punerea lucrurilor în ordine printre semnalele care necesită atenție, mai ales dacă sunt noi sau s-au intensificat recent.
- De ce este atât de greu, uneori, să prevenim un gest suicidar, chiar și atunci când există servicii de sprijin disponibile?
Existența unui serviciu nu înseamnă automat că persoana poate ajunge la el exact în momentul critic. Într-o criză, deznădejdea poate spune: „nimeni nu mă poate ajuta”, iar rușinea, teama de stigmatizare, costurile, programul serviciilor, experiențele anterioare negative cu sistemul de sanatate sau lipsa încrederii pot bloca sau intarzia solicitarea ajutorului.
Riscul suicidar este și dinamic: se poate modifica rapid sub influența unei pierderi, a unui conflict, a insomniei sau a accesului la mijloace letale. Medicina poate identifica factori de risc și poate interveni asupra lor, dar nu poate prezice cu certitudine cine va face un gest și în ce moment. Tocmai de aceea, ghidurile recomandă să nu reducem evaluarea la un scor de tip „risc mic, mediu sau mare”. Prevenția eficientă înseamnă evaluare individuală, tratamentul tulburărilor asociate, un plan de siguranță construit împreună cu pacientul, implicarea celor apropiați atunci când este posibil.
Am vorbit de mai multe ori despre ghiduri, dar trebuie spus că sunt, în principal, ghiduri realizate în alte țări. România nu are încă un protocol național unitar care să arate clar ce trebuie făcut, pas cu pas, atunci când o persoană se află în criză suicidară. În lipsa unui răspuns instituțional suficient de coerent, o mare parte a prevenției a fost susținută de profesioniști dedicați. Un exemplu fundamental este doamna prof. univ. dr. Doina Cosman, fondatoare a primei organizații românești de profil și membru fondator al Alianței Române pentru Prevenția Suicidului, care a lansat în 2013 prima linie telefonică gratuită la nivel național pentru persoanele în criză suicidară și apropiații lor. Contribuția sa a fost uriașă și neîntreruptă, dar prevenția suicidului nu poate depinde numai de câțiva oameni și de voluntariat, ea trebuie asumată ca responsabilitate publică, printr-o strategie, protocoale și servicii finanțate constant.
- Dacă ar fi să numiți un singur factor de risc pe care îl întâlniți cel mai frecvent în practica dumneavoastră, care ar fi acela?
Dacă ar trebui să aleg unul singur, aș spune deznădejdea – convingerea că suferința nu se va mai termina și că nicio soluție nu mai este posibilă. O întâlnesc frecvent în depresie, dar și în dependențe, boli cronice, traume sau crize relaționale și profesionale. Clinic, este importantă nu doar intensitatea durerii, ci și momentul în care persoana nu mai poate proiecta un viitor diferit de prezent.
Totuși, nici deznădejdea și niciun alt factor, luat separat, nu poate prezice un suicid. Astfel, antecedentul de tentativă rămâne unul dintre cei mai importanți markeri cunoscuți ai riscului ulterior, iar evaluarea corectă trebuie să integreze istoricul, starea actuală, consumul de substanțe, evenimentele recente și factorii de protecție.
- Există un moment sau un caz din cariera dumneavoastră care v-a schimbat felul în care priviți subiectul suicidului?
Mai degrabă decat o experienta singulara, contactul repetat cu persoane aflate în criză mi-a schimbat perspectiva. Am înțeles cât de multă ambivalență există adesea în spatele unui gest suicidar. Mulți oameni nu își doresc propriu-zis moartea; își doresc să înceteze o suferință pe care, în acel moment, o percep ca fiind insuportabilă și fără ieșire. Această realitate m-a învățat să nu confund calmul exterior cu siguranța, să întreb direct și să nu tratez evaluarea ca pe o listă de bifat.
Totusi, daca ar fi sa aleg un caz, va voi povesti ceva uluitor. Cu mai mulți ani în urmă, într-o gardă, a fost adusă la spital o pacientă foarte tânără. Provenea din mediul rural și fusese ademenită să vină la București sub pretextul că urma să lucreze ca menajeră într-un hotel. În realitate, fusese sechestrată, exploatată sexual și supusă în mod repetat consumului forțat de heroină. La un moment dat, pentru că nu mai era considerată „productivă”, membrii grupului care o exploatau intenționau, potrivit relatării sale, să îi însceneze moartea.
A reușit să evadeze, dar trauma fusese atât de profundă, încât nu mai credea că se poate întoarce la o viață normală. Nu fugise cu speranța că va fi salvată, ci cu intenția de a-și lua viața. În mintea ei, profund afectată de abuz, suicidul ajunsese să pară ultima modalitate prin care putea decide ea însăși ce se întâmplă cu propria viață, și nu cei care îi luaseră libertatea.
A urmat o coincidență care poate părea greu de crezut. A fost observată de un echipaj de ambulanță, iar unul dintre membrii echipajului provenea din același sat, și a recunoscut-o. Astfel a ajuns la spital. Dacă acel om nu ar fi privit cu atenție, dacă nu ar fi recunoscut-o sau dacă ar fi trecut mai departe, este posibil ca povestea să fi avut un alt final.
Acel caz m-a făcut să înțeleg și mai clar că, de multe ori, persoana aflată în criză suicidară nu își dorește moartea în sine, ci încearcă să oprească o suferință care a devenit insuportabilă și din care nu mai vede nicio ieșire. În cazul acestei tinere, intenția suicidară nu putea fi separată de traumă, exploatare, consumul forțat de substanțe și pierderea completă a controlului asupra propriei vieți.
- Dacă ați putea schimba un singur lucru în felul în care vorbim, ca societate, despre suicid, care ar fi acela?
Aș înlocui judecata cu întrebari directe și empatice ( „Cât de greu îți este?”, „Te gândești să îți faci rău?” și „Cum te pot ajuta să rămâi în siguranță acum?”). A vorbi direct despre suicid nu presupune a inocula idei în mintea cuiva. Cercetările și recomandările profesionale arată că întrebarea directă nu provoacă și nu amplifică gândurile suicidare.
La nivel public, avem nevoie de un limbaj fără senzaționalism și fără transformarea morții într-un spectacol. În același timp, nu trebuie să rămânem doar la tragedie: este important să vorbim și despre tratament, recuperare, oameni care au trecut prin crize și despre locurile concrete unde poate fi cerut ajutor. Raportarea responsabilă în mass-media este una dintre intervențiile recomandate de Organizația Mondială a Sănătății pentru prevenția suicidului.
Este important de precizat faptul ca, avem în România programe naționale indispensabile care salvează vieți, chiar dacă unele tratamente pot costa zeci sau sute de mii de euro pentru un singur pacient, iar necesitatea lor nu trebuie pusă sub semnul întrebării. Dar, prin comparație, multe intervenții de prevenție a suicidului presupun investiții mult mai accesibile. De exemplu, instruirea aparținătorilor, a profesorilor, consilierilor școlari, medicilor de familie, polițiștilor și asistenților sociali pentru a recunoaște semnele de alarmă, a întreba direct și a îndruma persoana către ajutor specializat. Nu este nevoie de un organ pentru transplant, de o sală de operație, de săptămâni în terapie intensivă sau de laboratoare ultraperformante pentru a face primul pas care poate salva o viață. Este nevoie, înainte de toate, de păsare, de disponibilitatea de a nu trece indiferenti mai departe, dar și de un minimum de instruire și de un traseu clar către servicii competente. Bunul-simț și empatia deschid conversația, apoi pregătirea și organizarea o transformă într-o intervenție sigură. OMS include identificarea precoce, formarea personalului și dezvoltarea abilităților socio-emoționale în școli printre intervențiile eficiente și adesea cu costuri reduse, deși acestea trebuie susținute prin servicii funcționale, monitorizare și finanțare constantă. Uneori, diferența dintre viață și moarte nu este o tehnologie medicală de milioane de euro, ci existența unui om instruit care observă, întreabă, ascultă și știe unde să ceară ajutor.
Poate cea mai mare greșeală pe care o facem e să credem că, dacă cineva pare bine, chiar este bine. Uneori singurul lucru care contează cu adevărat e să ne pese, sa întrebăm și să rămânem să ascultăm răspunsul.
Dacă tu sau cineva apropiat treceți printr-o criză:
Tel Verde Antisuicid (Alianța Română de Prevenție a Suicidului): 0800 801 200 — vineri–duminică, 19:00–07:00
DepreHUB: 0374 456 420 — non-stop, gratuit și confidențial
Telefonul Copilului: 116 111 — pentru copii, tineri și părinți
Urgențe: 112
Nu ești singur/ă, iar a cere ajutor este un semn de curaj, nu de slăbiciune.

