Când femeia din oglindă nu mai seamănă cu femeia din amintire …Un dialog cu psihologul clinician și psiho-oncologul Bogdan Varariu despre ceea ce se întâmplă în sufletul unei femei după diagnosticul de cancer de sân.
În fiecare octombrie, lumea se colorează în roz. Panglici, lumini, campanii, mesaje despre prevenție și îndemnuri să mergem la controale. Și este bine că se vorbește despre toate acestea. Dar există o parte despre care se vorbește mult mai puțin: omul din spatele diagnosticului.
Am stat de vorbă cu Bogdan Varariu, psiholog clinician și psiho-oncolog, despre femeile pe care le întâlnește în cabinet și în secțiile de oncologie și despre acele întrebări pe care multe dintre ele nu au curajul să le pună cu voce tare.
Denisa Scripcariu: Bogdan, ce vezi tu dincolo de diagnosticul de cancer de sân?
Bogdan Varariu: Pentru că eu, în cabinet și în secțiile de oncologie, nu întâlnesc un diagnostic. Întâlnesc un om care tocmai a aflat că viața lui nu mai seamănă cu cea de ieri. Întâlnesc femeia care pleacă de la spital cu rezultatul în geantă și cu senzația că lumea din jur continuă să meargă normal, deși pentru ea s-a oprit totul. Întâlnesc femeia care ajunge acasă și își privește copiii încercând să zâmbească. Întâlnesc femeia care intră în baie, închide ușa și plânge în liniște, pentru că nu vrea să o audă nimeni. Și o întâlnesc pe cea care își privește soțul și se întreabă, fără să aibă curajul să întrebe: „Oare mă va mai vedea la fel?” Cred că despre aceste lucruri vorbim prea puțin. Cancerul nu schimbă doar un organ. Uneori schimbă felul în care omul se privește pe sine, felul în care se raportează la cei pe care îi iubește și felul în care își imaginează viitorul.
Denisa Scripcariu: Și pentru o femeie, ce înseamnă această schimbare a corpului?
Bogdan Varariu: Pentru o femeie, schimbarea corpului poate veni cu o întrebare teribil de simplă: „Mai sunt eu?” Sânul nu este, pentru multe femei, doar o parte a anatomiei. Este legat de feminitate, maternitate, senzualitate, intimitate, de felul în care s-au simțit dorite și de felul în care s-au recunoscut pe ele însele. De aceea, o mastectomie, o cicatrice, pierderea părului sau transformările aduse de tratament pot însemna mult mai mult decât o modificare fizică. Pot însemna o despărțire dureroasă de imaginea pe care femeia a avut-o despre ea însăși. Și aici cred că avem nevoie să fim foarte atenți la ceea ce îi spunem. „Trebuie să fii puternică.” „Gândește pozitiv.” „Nu te mai gândi la lucruri rele.” „Ai să vezi că va fi bine.” Sunt cuvinte spuse, de cele mai multe ori, din iubire. Dar uneori omul din fața noastră nu are nevoie să fie încurajat să fie puternic. Are nevoie de permisiunea de a spune că îi este frică.
Denisa Scripcariu: Ce faci atunci când femeia din fața ta plânge?
Bogdan Varariu: În cabinet, sunt momente în care cel mai important lucru nu este să găsești imediat un răspuns. Este să poți rămâne lângă omul care plânge fără să te grăbești să-i oprești lacrimile. Să poată spune „Mi-e frică de moarte” fără ca cineva să schimbe imediat subiectul. Să poată spune „Nu mă mai simt femeie” fără să audă „Nu e adevărat, ești frumoasă”. Să poată spune „Nu mai pot” fără să i se răspundă „Ba poți, ești puternică”. Uneori, înainte de a-l ajuta pe om să meargă mai departe, trebuie să avem curajul să stăm puțin cu el acolo unde se află.
Denisa Scripcariu: Vorbești mult și despre familie. Ce se întâmplă cu cei de acasă?
Bogdan Varariu: Am întâlnit și multe femei care, în timp ce ele însele erau speriate, încercau să-i liniștească pe toți ceilalți. Își ascundeau durerea de copii, spaima de părinți și vulnerabilitatea de soț. „Sunt bine.” Poate una dintre cele mai des rostite propoziții în familiile care trec prin cancer. Nu pentru că femeia nu suferă. Ci tocmai pentru că îi iubește atât de mult pe ceilalți încât încearcă să îi protejeze. Și uneori se întâmplă ceva paradoxal: oamenii se iubesc enorm și, tocmai din dorința de a se proteja, ajung să nu mai vorbească despre ceea ce îi doare. Ea nu spune că îi este frică pentru că nu vrea să-l sperie. El nu întreabă pentru că nu vrea să o rănească. Copilul simte că ceva s-a schimbat, dar adulții îi spun că mama este bine. Și, încet, în mijlocul iubirii apare tăcerea. De aceea, pentru mine, psiho-oncologia nu înseamnă doar lucrul cu anxietatea, depresia, frica sau imaginea corporală. Înseamnă și să creezi un loc în care omul poate spune, poate pentru prima dată, ceea ce nu a reușit să spună acasă.
Denisa Scripcariu: Există și un moment despre care se vorbește prea puțin: ce se întâmplă după ce tratamentul se termină?
Bogdan Varariu: Da. Și mai există un moment despre care se vorbește prea puțin: ziua în care tratamentul se termină. Pentru cei din jur este, de multe ori, o zi de sărbătoare. Și este firesc să fie. Dar pentru omul care a trăit luni sau ani cu boala, poate fi și începutul unei alte lupte. Pentru că frica nu dispare neapărat odată cu ultima perfuzie. Uneori rămâne ascunsă în spatele unei dureri de cap, al unei oboseli, al unei analize care întârzie sau al unei zile în care corpul pare să se comporte altfel. Și apare întrebarea: „Acum cum trăiesc?” Cum mă întorc la viață? Cum mai am încredere în corpul meu? Cum mă bucur fără să mă gândesc că bucuria ar putea fi întreruptă din nou? Cum mă uit în oglindă fără să văd doar ce am pierdut? Cum iubesc? Cum mă întorc la mine?
Denisa Scripcariu: Și atunci, ce înseamnă vindecarea?
Bogdan Varariu: Poate că vindecarea nu înseamnă întotdeauna să te întorci la femeia care ai fost înainte. Poate înseamnă să faci loc femeii care ai devenit. Uneori cu cicatricea. Uneori cu frica. Uneori cu o altă relație cu propriul corp. Uneori cu limite pe care înainte nu ai știut să le pui. Uneori cu mai multă grijă pentru tine și cu mai puțină nevoie de a-i mulțumi pe toți. Nu cred că un diagnostic trebuie să ne spună cine suntem. Dar cred că ne poate obliga, uneori dureros, să ne întrebăm cine vrem să fim de aici înainte.
Denisa Scripcariu: Dacă acum te-ar citi o femeie care trece printr-un cancer de sân, ce i-ai spune?
Bogdan Varariu: Nu vreau să-i spun să fie puternică. Vreau să-i spun altceva. Ai voie să îți fie frică. Ai voie să plângi. Ai voie să fii furioasă. Ai voie să nu fii bine. Ai voie să ceri ajutor. Și, mai ales, ai voie să nu treci singură prin toate acestea. Pentru că uneori vindecarea nu începe atunci când nu ne mai este frică. Începe atunci când găsim un loc și un om în fața căruia nu mai trebuie să ascundem că ne este. Dincolo de toate panglicile roz ale lui octombrie, poate că acesta este lucrul pe care aș vrea să îl spun cel mai apăsat: nu ești doar un diagnostic. Nu ești cicatricea ta. Nu ești sânul pe care l-ai pierdut. Nu ești analizele tale. Și nu ești statisticile dintr-un tabel. Ești femeia care a fost înainte de boală, femeia care trece acum prin ea și femeia care va descoperi, poate, într-o zi, că viața nu s-a terminat acolo unde a crezut că se termină. Iar dacă astăzi nu poți vedea încă drumul, este în regulă. Nu trebuie să vezi tot drumul. Uneori este suficient să găsești următorul pas. Și să nu îl faci singură.
