Uneori schimbăm partenerii, dar ajungem în relații care seamănă între ele mai mult decât am vrea să recunoaștem. Ne atrage omul distant, ajungem să așteptăm atenție, încercăm să reparăm, să salvăm sau să demonstrăm că merităm să fim iubiți. Nu alegem întotdeauna conștient aceste lucruri, însă felul în care am învățat iubirea în copilărie poate influența profund ceea ce ni se pare familiar, normal sau atrăgător la maturitate.
Am discutat cu Bogdan Varariu, psiholog clinician specializat în psihologia dependențelor și psihosexologie, despre felul în care rănile vechi pot apărea în relațiile adulte, despre oamenii indisponibili emoțional și despre momentul în care începem să alegem altfel.
„Nu alegem doar omul din fața noastră. Alegem și senzația pe care o cunoaștem din trecut”
1. Traumele din copilărie chiar pot influența omul de care ne îndrăgostim?
Da. Nu ne aleg partenerul în locul nostru, dar pot influența profund ceea ce ni se pare familiar, atrăgător și „normal”. Un copil care a crescut cu respingere poate ajunge adultul care aleargă după iubire. Un copil care a trebuit să câștige afecțiunea poate deveni adultul care simte că trebuie să demonstreze că merită să fie iubit. Uneori, fără să ne dăm seama, nu alegem doar omul din fața noastră. Alegem și senzația pe care o cunoaștem din trecut.
2. De ce ne poate atrage tocmai omul care ne face rău?
Pentru că atracția nu este întotdeauna despre ceea ce ne face bine. Uneori este despre ceea ce ne este cunoscut. Dacă ai crescut cu nesiguranță, distanță sau iubire oferită cu porția, un om indisponibil emoțional poate să-ți trezească ceva foarte puternic. Nu pentru că îți dorești să suferi, ci pentru că o parte din tine recunoaște acel teren. Și ceea ce este familiar poate părea, în mod ciudat, „acasă”.
3. De ce o relație liniștită ni se poate părea uneori plictisitoare?
Pentru că liniștea nu produce aceeași adrenalină ca nesiguranța. Dacă ai asociat iubirea cu certuri, împăcări, gelozie, așteptare și frica de a pierde, o persoană calmă poate să nu-ți mai dea acei „fluturi”. Și poate că abia atunci trebuie să te întrebi: „Nu simt chimie sau, pentru prima dată, nu mai simt anxietate?”
Frica de a pierde iubirea
4. De ce schimbăm partenerii, dar parcă repetăm aceeași poveste?
Pentru că uneori schimbăm oamenii, dar nu schimbăm rolul pe care îl avem în relație. Altă față, aceeași poveste. Unul este rece, altul indisponibil, altul dependent, altul critic. Iar noi rămânem cel care aleargă, repară, salvează, așteaptă sau încearcă să demonstreze. Până când înțelegem că problema nu a fost întotdeauna „pe cine am ales”, ci și „de ce am avut nevoie să fiu în acel rol”.
5. Poate un copil care a trebuit să fie „cuminte” pentru a fi iubit să devină un adult care acceptă prea mult?
Da. Pentru că a învățat foarte devreme că iubirea poate dispărea dacă greșește, supără sau cere prea mult. Așa apare adultul care tace când ar trebui să vorbească, iartă când ar trebui să pună limite și rămâne când ceva din el strigă să plece. Nu pentru că este slab. Ci pentru că, undeva înăuntru, încă se teme că dacă spune „nu”, va pierde iubirea.
6. De ce ne poate speria mai tare pierderea unei persoane decât propria noastră suferință?
Pentru că uneori nu ne este frică doar să pierdem omul de lângă noi. Ne este frică să retrăim sentimentul de a nu fi fost suficienți. Despărțirea de azi poate deschide o ușă către o durere mult mai veche. Și atunci nu mai luptăm doar pentru relația actuală. Luptăm, fără să știm, pentru copilul care cândva s-a întrebat: „De ce nu am fost suficient de important?”
7. De ce ajungem să salvăm oameni care nu ne-au cerut să-i salvăm?
Pentru că uneori am învățat să ne măsurăm valoarea prin cât de necesari suntem. Dacă ai fost copilul care liniștea casa, avea grijă de ceilalți sau încerca să repare ceea ce adulții nu puteau repara, este posibil să devii adultul care confundă iubirea cu salvarea. Și atunci nu mai întrebi „Este omul acesta bun pentru mine?”, ci „Cum îl pot face bine?”
8. De ce putem fi atrași de oameni indisponibili și să ne pierdem interesul când cineva ne iubește sincer?
Pentru că omul indisponibil ne permite să rămânem în dorință fără să intrăm complet în vulnerabilitate. Îl putem idealiza, aștepta, dori. Dar omul care ne iubește cu adevărat se apropie. Ne vede. Și atunci nu mai avem unde să ne ascundem. Uneori nu ne sperie iubirea. Ne sperie posibilitatea ca cineva să ne cunoască profund și să aibă puterea de a ne răni.
Iubirea sănătoasă spune „te aleg fără să te închid”
9. De ce confundăm gelozia cu iubirea?
Pentru că am fost învățați să credem că intensitatea emoției măsoară profunzimea iubirii. „Dacă e gelos, înseamnă că îi pasă.” „Dacă îi este frică să mă piardă, înseamnă că mă iubește.” Dar iubirea matură nu are nevoie să te controleze pentru a te păstra. Gelozia poate spune „mi-e frică să nu te pierd”. Iubirea sănătoasă spune „te aleg fără să te închid”.
10. Ce căutăm, de fapt, într-un partener când avem răni vechi?
Uneori căutăm inconștient persoana care ne poate oferi exact ceea ce ne-a lipsit. Cel critic caută validare. Cel abandonat caută siguranță. Cel ignorat caută atenție. Cel care a trebuit să fie puternic caută, în sfârșit, pe cineva care să-l țină. Dar există o capcană: partenerul poate iubi rana noastră, însă nu poate deveni părintele pe care nu l-am avut.
11. De ce unele despărțiri ne distrug mai mult decât ar fi „normal”?
Pentru că uneori nu pierdem doar omul. Pierdem speranța că, prin el, vom primi în sfârșit ceva ce am așteptat de foarte mult timp. Nu mai plângem doar după relație. Plângem după toate promisiunile pe care le-am pus în ea. Și poate acesta este unul dintre cele mai grele adevăruri: uneori ne doare mai tare povestea pe care am sperat să o trăim decât povestea pe care am trăit-o.
12. De ce ne întoarcem la cineva despre care știm că ne face rău?
Pentru că mintea poate ști ceva ce inima încă nu a învățat. Poți spune „știu că nu-mi face bine” și, în același timp, să-ți fie cumplit de dor. Familiarul are o putere uriașă, chiar și atunci când ne rănește. De aceea, vindecarea nu înseamnă doar să înțelegi că trebuie să pleci. Înseamnă să înveți să nu mai confunzi dorul cu semnul că trebuie să te întorci.
13. De ce alegem uneori oameni pe care știm de la început că nu-i putem avea?
Pentru că iubirea imposibilă ne poate proteja de iubirea reală. Pare paradoxal, dar dacă alegi un om indisponibil, poți rămâne în dorință fără să fii nevoit să te abandonezi complet unei relații. Îți dorești apropierea, dar păstrezi și o distanță de siguranță. Uneori nu fugim de singurătate. Fugim de vulnerabilitate.
14. De ce relațiile cu mult conflict pot deveni atât de greu de abandonat?
Pentru că după durere vine împăcarea, după frică vine apropierea, după distanță vine pasiunea. Iar această alternanță poate crea o intensitate pe care o confundăm cu iubirea extraordinară. Ajungem să iubim nu doar omul, ci și ușurarea pe care o simțim atunci când, după ce ne-a fost frică să-l pierdem, îl avem din nou aproape.
15. Cum îți dai seama că o relație îți activează o rană și nu o iubire sănătoasă?
Când simți permanent că trebuie să demonstrezi. Când liniștea te neliniștește. Când absența lui te consumă mai mult decât prezența lui te hrănește. Când te temi să spui ce simți. Când fiecare mesaj, tăcere sau schimbare de ton devine o analiză. Iubirea poate avea emoții puternice, dar nu ar trebui să te oblige să trăiești permanent în alertă.
Maturitatea emoțională
16. Putem învăța să alegem altfel?
Da. Dar nu doar schimbând lista de „tipuri” care ne atrag. Ci schimbând ceea ce considerăm acceptabil pentru noi. Când începi să te vindeci, nu mai cauți doar pe cineva care îți provoacă emoții. Cauți pe cineva lângă care poți fi tu. Nu mai vrei să fii ales cu orice preț. Începi să te întrebi dacă și tu alegi.
17. Care este semnul că începi cu adevărat să te vindeci?
Când oamenii care înainte îți provocau fluturi încep să-ți provoace oboseală. Când nu mai interpretezi indisponibilitatea ca mister. Când nu mai simți nevoia să convingi pe cineva să te iubească. Când poți pleca dintr-un loc care te rănește fără să mai simți că plecarea înseamnă că ai pierdut. Atunci începi să înțelegi ceva esențial: nu orice iubire pe care o simți este o iubire pe care trebuie să o păstrezi.
18. Atunci, în cele din urmă, traumele din copilărie ne aleg partenerii?
Nu. Dar pot pune ochelari prin care privim iubirea. Ne pot face să căutăm familiarul înaintea binelui, intensitatea înaintea liniștii și validarea înaintea compatibilității. Până în ziua în care devenim conștienți. Și poate că adevărata vindecare începe într-un moment foarte simplu, dar foarte greu: când întâlnești din nou ceea ce te-ar fi atras cândva și, pentru prima dată, nu mai simți nevoia să-l alegi. Pentru că atunci nu s-a schimbat doar omul din fața ta. Te-ai schimbat tu. Iar poate cea mai frumoasă formă de maturitate emoțională este să poți spune, fără furie și fără regret: „Înțeleg de ce te-am ales atunci. Dar astăzi știu de ce mă aleg pe mine.”
