Astăzi, o generație începe ieșirea din scenă, intrând într-o zonă a pensionării — ultima haltă din drumul vieții ei înainte de capătul final, acolo unde Dumnezeu sau Iadul ne vor aștepta pe toți deopotrivă. Și fiindcă este o perioadă în care fiecare membru al acestei generații va trebui să tragă linie și, volens nolens, să se uite în oglindă, acceptându-și greșelile și faptele de pe urma cărora va rămâne moștenirea lor către ceilalți.
Cum s-a născut generația „decrețeilor”
Simplu! Dintr-o hârtie! Decretul 770 din luna octombrie a anului 1966 este actul de naștere al acestei generații poreclite a „decrețeilor”. Cauzele care au determinat producerea acelui act, pe care nimeni nu le analizează și toți le ascund sau le evită, erau clare și obiective.
Astfel, România:
- trecuse, de la începutul secolului XX, prin două războaie mondiale și al Doilea Război Balcanic, în care pierderile umane (militari și civili) estimate au fost de peste 1,4 milioane de oameni;
- avea o populație îmbătrânită (vârsta fiind unul dintre criteriile principale pentru înrolarea în armatele care au luptat în acele conflicte majore) și preponderent feminină (bărbații fiind cei luați pe front, evident);
- nu avusese un program demografic până la acel moment, grație și nevoii de descătușare a supraviețuitorilor ultimei conflagrații mondiale (să ne amintim un pic de libertinajul tipic acelor situații de război și existent în orice țară trecută prin așa ceva);
- începuse un program de țară ambițios, care avea nevoie de mână de lucru.
Toți cei care scriu că au decedat mii de femei ca urmare a avorturilor provocate uită să dea sursa cifrelor, dar mai ales să informeze că, ce să vezi, nu Ceaușescu a inventat apa caldă, în speța noastră această politică demografică! Iar pentru asta ar trebui să scrie că sunt țări catalogate de aceeași autori ca fiind DEMOCRATICE în care și astăzi este interzis AVORTUL!
Creșterea și educația generației
Ceaușescu a fost, dincolo de propaganda pro sau contra, un om simplu, cu o gândire de țăran peste care s-a lipit perfect conceptul naționalist, îmbrăcat însă pe dinafară în cel comunist. Practic, pentru el statul național și granițele erau sfinte, iar ca dovadă sunt toate acțiunile lui, inclusiv împotriva intervențiilor sovietice în România și Cehoslovacia. Este totuși de reținut că, deși intenția lui Ceaușescu a fost una de creare a unei suveranități absolute și de transformare a României într-un jucător global independent, costul intern imediat a fost resimțit negativ la nivelul populației.
Pentru a asigura suportul acțiunii de creștere demografică, s-a creat, construit și dotat atunci o rețea națională de maternități, creșe, grădinițe, școli și facultăți, coordonate de personal calificat. Ceaușescu, ca un fost copil care a fost privat de școală, vacanțe etc., a investit enorm în educație, spre deosebire, de exemplu, de vecinii iugoslavi, care au preferat să-și formeze elitele intelectuale în afara țării.
Dacă în vremea comunismului nu era un copil fără:
- școală gratuită asigurată și obligatorie pentru 12 clase;
- tabere gratuite în vacanțe (toți copiii văzând cel puțin o dată marea).
Astăzi, același copil, ajuns pensionar, vede că:
- sunt copii care nu au văzut niciodată marea;
- școala costă enorm, deși o parte din învățământ este gratuit. Încă!
Una dintre marile probleme ale generației analizate a fost reziliența ei la stresul provocat de condițiile de mediu în care a început să evolueze, membrii ei neavând în spate un trecut și o experiență grea, precum cea a părinților lor născuți, crescuți și educați interbelic și postbelic imediat.
În plus, războiul asimetric — cunoscut astăzi sub această denumire și analizat de către generalul Gomoi Cristin în ultimele sale mesaje adresate clasei politice conducătoare de astăzi —, dintre cele două blocuri militare, ideologice și economice, a fost dominat de Vest. Contracararea lui de către Ceaușescu, de exemplu prin reducerea timpului de emisie a televiziunii, nu a reușit decât să alimenteze în mod negativ mecanismele de reziliență ale generației care privea cu nesaț filmele video din Vest în locul programelor patriotice livrate local.
Doar că în acele filme, unde se vedea o opulență teribilă, toți oamenii alimentau cu benzină la liber, mâncau hamburgeri imenși, beau Coca-Cola și Pepsi la liber din recipiente imense etc., dar niciunul nu muncea! În mod frecvent adresez întrebarea membrilor acelei generații nostalgice după acea epocă, solicitându-le să-mi indice un film în care au văzut cum acei oameni munceau. Iar tăcerea lor mută și jenată mă face să le spun că sunt doar două astfel de filme: unul anterior Războiului Mondial — celebrul „Timpuri noi” cu inegalabilul Charlie Chaplin — și altul italian, „Clasa muncitoare merge în Paradis”, din anul 1971!
Petre Țuțea, un titan al luptei anticomuniste, îl aprecia pe Ceaușescu ca fiind un mare patriot și, în mod evident, el nu poate fi condamnat pentru delict de opinie.
Prin comparație, Ceaușescu versus Soros:
- insufla un puternic curent naționalist în educație și pleca de la Burebista, Traian și Decebal, Mihai Viteazul etc., spre deosebire de Soros, care elimină, modifică, reduce etc. aceste valori naționaliste;
- consolida valorile naționale și naționaliste de tipul patrie și popor, combinate cu cele ideologice de genul partid și iubit conducător, pe când Soros le distruge total, din dorința de a crea cetățeanul universal.
Tineretul și studențimea = secretul revoluțiilor moderne
„Ai carte, ai parte” este vechiul dicton care susține acest subtitlu și, dacă răsfoim un pic și prin firavele foi ale manualelor de istorie după care se „chinuie” generația de astăzi să afle câte ceva, vom vedea că, într-adevăr, tineretul și studențimea reprezintă secretul revoluțiilor moderne. De aceea, bătaia s-a dat și se dă pe ținerea sub control a acestora.
Carbonarii și pașoptiștii au fost „educați” cu pușcăria și bătaia, la fel ca și comuniștii de mai târziu, în timp ce astăzi soroșiștii îi educă și îi controlează cu droguri și mesaje subliminale de reclamă, acestea fiind una dintre cauzele principale pentru care nu explodează astăzi mămăliga, deși în 1989 rețeta revoluției a funcționat. Pentru că nu trebuie să uităm că totuși „decrețeii” au constituit masa critică de tineri care a stat la baza schimbărilor sociale majore, fiind considerată ca având segmentul de vârstă cel mai activ și reprezentativ în timpul Revoluției din decembrie 1989. Mirarea de astăzi a tuturor analiștilor politici este tocmai această stare de non-combat atât a „decrețeilor”, cât și a copiilor lor, presupuși a urma un tipar asociat din familie.
Paradoxurile „decrețeilor”
Deși au urlat până la paroxism lozinci antisistem de tip PCR (pile, cunoștințe, relații) în 1989, „decrețeii” au devenit ei înșiși reprezentanți ai lui. Cum așa? Simplu! Strigând ceva ce nu cunoșteau — de exemplu, „Vrem o țară ca afară” —, pentru că majoritatea „decrețeilor” aveau în baza lor informatică și în sistemul lor analitic individual certitudini precum:
- existența unui loc de muncă asigurat;
- existența posibilității de obținere gratuită a unei locuințe;
- inexistența șomajului;
- existența unor facilități enorme privind achiziția de bunuri în rate;
- existența unui sistem medical gratuit și accesul liber la el.
Toate rulate cu programele create special de grupurile operative din Vest prin intermediul filmelor și al reclamelor. Doar că socoteala de la video nu s-a potrivit cu realitatea, iar „decrețeii” au transformat idealurile Revoluției așa, à la romanesque, perpetuând ideea „să se schimbe totul, dar să nu se schimbe nimic!”. Și Pila, Corupția și Prostia, sau Sfânta Treime a neamului nostru și cheia de boltă a supraviețuirii lui, s-au extins și mai tare!
Un alt paradox a fost costul real al rezultatelor economice ale „decrețeilor”, pentru că Ceaușescu a lăsat o țară fără datorii, care avea de încasat miliarde din exterior, producea de toate pentru toată lumea, fiind în top cinci în majoritatea domeniilor, avea personal calificat, specializat și autorizat de toate țările lumii, iar astăzi suntem înglodați în datorii, nu mai producem aproape nimic, țara s-a depopulat, resursele le-am dat pe degeaba și tot așa!
Astă-iarnă, „decrețeii” umpleau paginile rețelelor de socializare din cauza frigului celor 19 grade din case, uitând că în anii ’80, când statul reducea temperatura sau lumina pentru a stinge datoria externă, Occidentul numea asta „privațiune dictatorială”. Acum, în plină democrație modernă, când lideri europeni precum Ursula von der Leyen sau guvernele vestice cer populației să reducă termostatele la 19 grade, să stingă becurile în instituții și să facă economie la energie din motive geopolitice sau climatice, aceeași măsură este numită „responsabilitate civică” și „solidaritate”, iar decrețeii înghețau la propriu și la figurat, uitându-se la facturile enorme și rememorând trecutul dictatorial! Adică, mai pe românește, ei considerau această dublă măsură flagrantă a istoriei cam așa: când o făcea Ceaușescu pentru suveranitatea economică a țării, era un abuz ce trebuie înfierat acum (pentru că atunci nu aveau curajul), iar acum, când o impune Bruxelles-ul, este un act de virtute ecologică și politică ce trebuie aplaudat!
Paradoxul alimentar este, iarăși, unul care a marcat întreaga generație a „decrețeilor”. Nimeni nu cădea pe stradă de nemâncare în timpul comunismului, pentru că sistemul totuși asigura acel minim caloric și social pentru toată lumea, iar cantinele de la fabrici și uzine funcționau zilnic. Într-adevăr, atunci erau rafturi goale și cozi, dar astăzi vedem cozile și bătăile pe reducerile la tigăile date moca, ca samplinguri la inaugurarea câte unui supermarket.
Sintagma „să fie scump, dar să fie”, transpusă după Revoluție, a topit tot! Atunci erau ciobani milionari care voiau și aveau forța financiară necesară să-și cumpere elicoptere pentru a-și putea supraveghea turmele, transporta cele necesare etc., dar nu puteau din cauza sistemului comunist. Astăzi avem un număr record de proprietari și utilizatori de elicoptere și avioane private, mulți dintre ei sub nivelul ciobanilor comuniști.
Dar cel mai rău îi doare pe „decreței” la mațe, pentru că toate trec prin stomac, nu-i așa? Prețurile la alimentele care acum se găsesc peste tot au explodat efectiv, iar ei se uită, miros și trec mai departe. Oare ce or zice în sinea lor „decrețeii” când își aduc aminte de roșiile de odinioară, de brânza și laptele din lapte (nu din chimicale) etc. și apoi privesc cu jind la cele made in Turkey din farfuriile lor, tari ca merele verzi, vopsite în roșu cu niște coloranți, cu sare cât Salina Praid și zahăr cât să transforme și un bou într-un bou diabetic?
Tati/Buni, ce e aia TVA?
Comuniștii i-au spus Impozit pe circulația mărfurilor și nu a fost mai mare de 3-5%; americanii nu o au, dar europenii, în foamea lor după bani, au introdus conceptul, urcându-l încet și sigur la cote care au condus la mari revolte populare. La noi, un prim-ministru și-a tatuat că nu o va scumpi, iar un candidat ajuns și președinte al „decrețeilor” și al odraslelor lor a promis că nu o va mări. Și? Și avem un TVA MĂRIT! Practic, un sfert din orice cumpără românul îi ia statul. Și pentru ce?
Pensia „decrețeilor” între ură, oftică și disperare
„Decrețeii” și odraslele lor au decretat ritos că pensia este o țeapă, că nu au nevoie de ea, că statul oricum este falimentar și că de aceea nu vor să muncească cu carte de muncă. „Banu’ la tescherea” și „trăiește clipa” — lozinci preluate tot din filmele americane de la video și adoptate inconștient de „decreței”.
Și acum, la momentul adevărului, când li se trage linie și se calculează pensia, începe balul! Balul „decrețeilor”! În care statul îți pune în față nemiloasa și implacabila pensie, calculată după cât ai cotizat tu la fondul de pensii al statului. Și după prima pensie încep văicărelile, normal, nu? Că au muncit 30 de ani și n-au pensie este cea mai des întâlnită frază, dar dacă îi iei la bani mărunți pe fiecare, vezi că anii aceia, pe jumătate, sunt la negru sau pe salarii mici în acte, în înțelegere cu angajatorul! Că de unde să plătească ei facturile enorme pentru gaze, curent, apă și restul, date de ei străinilor?
Și de aici începe ura! Ură pe toți care au mai mult, indiferent de ce! Pe judecători că ies la pensie după 20 de ani și chiar sub vârsta de 50 de ani; pe armată că în tinerețe i-a frecat la instrucția de front (abecedarul oricărui soldat) un sergent-major și au rămas traumatizați; pe politicieni că nu fac nimic în Parlament; pe aviatori că au salarii mari și zboară pilotul automat pentru ei etc. etc.!
Oftica vine și când se revăd la întâlnirile de revedere cu foștii colegi de liceu, considerați mai proști de către unii decreței, pentru că au mers la facultate și s-au ajuns în viață muncind cu carte de muncă, și nu la negru ca ei!
Dar adevărata disperare vine abia când văd și realizează abia acum că au fost mințiți, că liderii votați și susținuți de ei cu sârg prin piețe publice și încăierări cu jandarmii stau pe averi fabuloase făcute din „muncă cinstită”, ce începe să miroasă — cum ajunge DNA-ul pe la ei — a… Adevăr sau Minciună!
Notă: Acesta este un pamflet trist despre o generație tristă, care dă un exemplu trist despre ceva ce trebuia să fie vesel!
