În multe privințe, felul în care Donald Trump recurge la forță este opusul Doctrinei Powell.
Dezvoltată în timpul Războiului din Golf (1990-1991) de generalul Colin Powell, care ulterior a ocupat funcția de secretar de stat, această doctrină susținea că forța trebuie utilizată numai după ce toate mijloacele nonviolente au fost epuizate. Se dorea evitarea conflictelor prelungite.
Administrația George W. Bush a încercat să aplice Doctrina Powell în Afganistan(2011) și Irak (2003), declarând război când talibanii și, respectiv, irakieni au ignorat cererile SUA. Strategia de ieșire planificată era de a preda instituțiile guvernamentale exilaților, liderilor locali și forțelor de securitate interne. Trupele americane urmau să se întoarcă acasă.
În ambele cazuri, lucrurile nu au decurs conform planului, relatează Foreign Affairs. Războaiele s-au dovedit extrem de costisitoare și profund divizante, iar obiectivele păreau să se schimbe în timp.
În efortul de a evita repetarea unor astfel de eșecuri, Trump a urmărit ceva asemănător cu opusul acestora. În 2017 și 2018, a ordonat atacuri cu rachete împotriva regimului Assad din Siria și a continuat operațiunile militare în Irak și Siria împotriva ISIS, inclusiv raidul în care a fost eliminat liderul grupului jihadist, Abu Bakr al-Baghdadi.
În 2020, forțele americane l-au ucis pe generalul iranian Qasem Soleimani. Anul trecut, Trump a lansat un război împotriva rebelilor houthi din Yemen, a distrus instalații nucleare iraniene cheie și a atacat militanții din nordul Nigeriei. Anul acesta, administrația sa a ordonat invadarea Venezuelei pentru a-l captura pe Nicolas Maduro și a lansat o operațiune majoră în Iran.
Pentru Trump, se pare că forța nu se folosește doar atunci când toate celelalte mijloace au fost epuizate, ci devine un instrument disponibil pentru a crește influența, a maximiza efectul surprizei și a produce rezultate.
În timp ce Doctrina Powell solicita claritate, Trump apreciază flexibilitatea. Prin afirmarea unor obiective multiple și adesea vagi, președintele își păstrează decizia de a opri luptele fără a recunoaște înfrângerea. Mai degrabă decât o victorie evidentă, este strategia sa de ieșire.
În cazul în care regimul de la Teheran se va prăbuși, poporul iranian va trebui să adune cioburile. Dacă va rezista, Statele Unite vor încheia operațiunile și vor trece la alte priorități. Un astfel de scenariu ar demonstra o limitare a abordării lui Trump: nu pregătește terenul pentru o pace pe termen lung, ci amână conflictul pentru altă dată.
