Statul român știe să deschidă dosare penale. Cazul lui Călin Georgescu o arată din nou și din nou. Fostul candidat la prezidențiale a ajuns iar în fața procurorilor, de data aceasta pentru un presupus salut legionar făcut la ieșirea din Poliția Buftea. În aceeași săptămână însă, la Bistrița, o profesoară de matematică a fost înjunghiată la ușa clasei de un copil de 13 ani, radicalizat pe internet. Și atunci intervine marea întrebare: cine vede pericolul înainte să fie prea târziu?
Știu că sunt două cazuri diferite. Juridic, nu au nimic în comun și nu le pun pe același plan. Dar puse unul lângă altul, spun ceva despre felul în care funcționează instituțiile noastre. Reacționăm repede la ce se vede și ne pică bine și prevenim mult mai greu ce se pregătește în liniște.
Un salut legionar care ajunge imediat pe masa procurorilor
În cazul lui Călin Georgescu, procurorii vor trebui să stabilească ce a însemnat acel gest și în ce context a fost făcut. Un dosar penal nu e o condamnare, iar acuzațiile trebuie dovedite în instanță. Însă defilarea cu dosare penale pe bandă rulantă în timp ce se întâmplă fapte concrete de violență în școli arată interesul Justiției pentru televizare.
Ce observ însă e altceva. Aici, mecanismul a pornit fără ezitare. A existat un gest public, cineva l-a reclamat, s-a deschis o anchetă, a urmat audierea. Statul a fost prezent, vizibil și eficient. Și e foarte bine că legea se aplică. Doar că mă întreb de ce aceeași promptitudine nu se vede și acolo unde miza sunt viețile unor copii.
Ce s-a întâmplat luni dimineață într-o școală din Bistrița
Pe 19 octombrie, dimineața, la prima oră, un elev de clasa a VII-a a bătut la ușa unei săli de clasă. Profesoara de matematică a deschis, așa cum faci de sute de ori într-un an școlar, fără să-ți treacă prin cap că ceva rău se poate întâmpla. A fost lovită cu cuțitul, iar un alt copil a sărit să o apere și a fost rănit și el.
Anchetatorii spun că atacul ar fi fost pregătit, iar în locul unde copilul s-ar fi echipat au fost găsite obiecte și simboluri cu caracter extremist. Potrivit relatărilor apărute după atac, unele postări ar fi sugerat că planul exista deja de luni de zile.
„Nu avea probleme de comportament”. Și totuși?
Reprezentanții sistemului de învățământ au declarat că elevul nu figura în evidențele școlii cu probleme anterioare. Poate că așa e. Dar sincer, fraza asta nu liniștește pe nimeni. Un catalog curat nu înseamnă un copil fără semnale de risc. Înseamnă doar că nimeni nu a notat nimic acolo.
Nu pot afirma fără dovezi că autoritățile au ignorat avertismente concrete. Nu știu asta și nu vreau să dau verdicte înainte ca anchetatorii să termine. Dar nu pot să nu pun întrebările pe care și le pune orice părinte acum. Ce conținut consuma copilul? Ce posta? Cu cine vorbea? Au existat amenințări clare? A observat cineva o schimbare? Și mai ales, exista ceva concret care ar fi permis cuiva să intervină înainte ca o profesoară și un copil să ajungă la spital?
Un copil de 13 ani nu se trezește într-o dimineață cu ideea de a intra cu un cuțit într-o școală și mai ales să ajungă să agreseze pe cineva. Drumul până acolo durează. Și pe drumul ăsta undeva, cineva, ar fi putut să-l vadă.
Ce spune legea despre un copil de 13 ani
Aici trebuie spus limpede și clar. Un minor sub 14 ani nu răspunde penal în România. Nu e o portiță, e un principiu pe care îl au majoritatea țărilor europene. Dar asta nu înseamnă că fapta poate fi tratată cu ușurință.
Statul are instrumente de protecție și intervenție, iar răspunsul trebuie construit cu ele: siguranța victimelor pe primul loc, evaluarea riscului, prevenirea unui nou atac. Și, la fel de important, ajutor real pentru un copil care evident că nu mai e bine.
Radicalizarea nu se vede la fel de ușor ca un gest filmat
Aici cred că e miezul problemei. Un salut legionar făcut în fața camerelor e ușor de observat, de filmat, de pus într-un dosar. Radicalizarea unui copil se întâmplă altundeva. Pe telefon, noaptea, în camera lui, pe platforme unde algoritmul îi servește tot mai mult din același conținut. În grupuri închise, în mesaje pe care nici părinții, nici profesorii nu le văd și nu le leagă între ele.
Nu spun că dosarele pentru manifestări extremiste sunt inutile. Dimpotrivă, legea trebuie aplicată ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile. Dar lupta cu extremismul nu se poate opri la un gest identificat și un dosar deschis. Dacă instituțiile intră în scenă doar după ce ceva devine public sau după ce a curs sânge, prevenția rămâne cea mai slabă verigă din tot lanțul.
Întrebările la care Ministerul Educației și Poliția trebuie să răspundă
Ministerul Educației, Poliția, structurile care monitorizează amenințările și protecția copilului ne datorează câteva explicații. Ce mecanisme există concret pentru a identifica un copil în pericol de radicalizare? Cum circulă informația între școală, poliție și serviciile sociale și cine are responsabilitatea să lege punctele?
În cazul de la Bistrița, trebuie aflat exact ce semnale au existat, cine le putea vedea și dacă erau suficiente pentru o intervenție. Iar dacă nu a existat niciun avertisment identificabil, atunci trebuie să înțelegem de ce. Pentru că asta ar fi, poate, cea mai îngrijorătoare concluzie dintre toate.
Nu ajută pe nimeni să numărăm dosarele deschise după un gest controversat și nici să cerem socoteală doar când o tragedie ajunge pe prima pagină și uităm de ea peste o săptămână. Avem nevoie de instituții care aplică legea, da. Dar avem nevoie mai ales de oameni și mecanisme care să vadă pericolul înainte ca el să aibă nume de victime.
