Există o ironie aproape tragică în felul în care funcționează astăzi puterea la Teheran. Regimul iranian poartă, în același timp, două războaie. Unul este vizibil și urmărit zilnic de întreaga lume: confruntarea cu Statele Unite pentru controlul Strâmtorii Hormuz, desfășurată prin operațiuni navale, amenințări militare și negocieri tensionate. Celălalt este aproape invizibil. Se poartă în spatele ușilor închise, prin avertismente transmise pe canale de familie, prin mesaje lansate deliberat în presă și prin lupta pentru influență dintre facțiunile regimului.
Paradoxal, tocmai acest conflict intern ar putea decide deznodământul confruntării din Golful Persic.
Episodul care îl are în centru pe Mohammad Bagher Kharrazi pare, la prima vedere, o simplă intrigă de culise. Clericul, care nu deține nicio funcție executivă importantă, a afirmat că liderul suprem, Mojtaba Khamenei, i-ar fi transmis în scris președintelui Masoud Pezeshkian că o nouă amenințare cu demisia nu va mai fi respinsă, ci acceptată.
Mai important decât existența sau inexistența acestei scrisori este însă cine transmite mesajul.
Mohammad Bagher Kharrazi nu este un comentator oarecare. Este văr al lui Mojtaba Khamenei și fiul lui Kamal Kharrazi, unul dintre cei mai influenți diplomați și consilieri ai liderului suprem. Într-un sistem precum cel iranian, unde relațiile de familie și cercurile de loialitate cântăresc adesea mai mult decât instituțiile oficiale, asemenea „scurgeri” rareori sunt întâmplătoare. Ele reprezintă o metodă prin care centrul puterii transmite avertismente fără a fi obligat să și le asume public.
Este un limbaj specific republicilor teocratice: disciplina este impusă discret, fără confruntări directe și fără ca liderul suprem să intre în dispută cu președintele ales.
Demisia ca instrument de negociere
Semnalul atribuit lui Mojtaba Khamenei are și un context bine definit.
Potrivit unor oficiali citați de The New York Times, Masoud Pezeshkian ar fi recurs deja, în luna iunie, la amenințarea cu demisia pentru a obține aprobarea memorandumului de înțelegere negociat cu Washingtonul.
Nu este o tactică nouă în Republica Islamică.
Încă din primii ani ai regimului, președinții și premierii care nu controlau aparatul militar sau serviciile de securitate au încercat să transforme singurul lor capital politic – legitimitatea conferită de vot – într-o pârghie de negociere în interiorul sistemului.
Mehdi Bazargan a procedat într-o manieră asemănătoare după Revoluția Islamică, iar în perioada lui Mohammad Khatami reformiștii au folosit în repetate rânduri amenințarea retragerii pentru a forța compromisuri din partea conservatorilor.
În fond, aceasta este una dintre puținele arme pe care un președinte iranian le poate folosi împotriva instituțiilor controlate de liderul suprem și de Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC).
Dacă avertismentul transmis prin Kharrazi reflectă într-adevăr poziția lui Mojtaba Khamenei, atunci mesajul este limpede: această pârghie nu va mai funcționa. Biroul Liderului Suprem încearcă să dezactiveze din timp singurul instrument de presiune aflat la dispoziția taberei pragmatice.
Două viziuni diferite asupra Strâmtorii Hormuz
În timp ce cercul apropiat al liderului suprem încearcă să reducă spațiul de manevră al președintelui, tabăra pragmatică continuă să transmită un mesaj complet diferit.
Fostul ministru de Externe Mohammad Javad Zarif, artizanul acordului nuclear din 2015 și unul dintre cei mai influenți diplomați iranieni ai ultimelor două decenii, avertizează că transformarea Strâmtorii Hormuz într-o armă permanentă de presiune riscă să producă exact efectul pe care Teheranul încearcă de ani de zile să îl evite.
În această ecuație, Washingtonul nu este principala problemă.
Miza reală este Beijingul
China a devenit principalul cumpărător al petrolului iranian și cel mai important partener economic al Republicii Islamice, absorbind o mare parte din exporturile de țiței în ciuda sancțiunilor occidentale. În același timp, economia chineză depinde în mod critic de stabilitatea Golfului Persic. O parte semnificativă a importurilor chineze de petrol traversează zilnic Strâmtoarea Hormuz, ceea ce face ca libertatea navigației prin această rută să reprezinte un interes strategic direct pentru Beijing.
Din această perspectivă, o blocare prelungită a traficului maritim nu lovește doar economiile occidentale, ci și interesele Chinei. Iar pentru Iran acesta este un risc pe care nu și-l poate permite. Dacă transformă Hormuz într-o armă permanentă, Teheranul riscă să își îndepărteze exact partenerul care i-a oferit cea mai importantă plasă de siguranță economică în anii de izolare internațională.
De aici și diferența fundamentală dintre cele două tabere aflate astăzi în competiție la Teheran.
Pentru Gărzile Revoluționare, Strâmtoarea Hormuz este o armă de constrângere militară, un instrument prin care Iranul poate controla accesul în Golf și poate exercita presiune asupra adversarilor săi.
Pentru Zarif și ceilalți pragmatiști, aceeași strâmtoare este, înainte de toate, un activ diplomatic. Valoarea ei nu constă în blocarea efectivă a traficului, ci în posibilitatea credibilă că Iranul ar putea face acest lucru. Cu alte cuvinte, diplomații încearcă să transforme amenințarea într-o monedă de schimb la masa negocierilor, în timp ce IRGC preferă folosirea ei ca instrument permanent de confruntare.
Aceeași logică pare să se regăsească și în declarațiile recente ale președintelui Masoud Pezeshkian. Atunci când afirmă că întregul Consiliu Suprem de Securitate Națională susține memorandumul negociat cu Statele Unite și că adevărata provocare este obligarea Washingtonului să îl respecte, nu escaladarea confruntării navale, președintele transmite indirect că obiectivul taberei pragmatice nu este închiderea Strâmtorii Hormuz, ci folosirea acesteia ca pârghie pentru obținerea unui acord mai avantajos.
În fond, lupta din interiorul regimului iranian nu este doar o confruntare pentru putere. Este și o confruntare între două strategii diferite privind folosirea celei mai importante arme geopolitice pe care o are astăzi Iranul: Strâmtoarea Hormuz.
