România se laudă statistic cu tradiție în viticultură și cu un loc de frunte în topurile de producție europene. Dar este doar fațada poleită a unei industrii afectate de un viciu profund.
Piața autohtonă a vinului traversează o criză de identitate și calitate. Gustul autentic a fost sacrificat pe altarul marketingului agresiv, iar consumatorul a devenit victima perfectă a unei complicități între producători oportuniști și un public needucat.
Snobismul etichetei
În România nu se mai bea vin, ci se consumă statut social și, mult prea des, simple poșirci ambalate pretențios.
Tranziția de la cantitate la o cultură pretinsă a calității a eșuat într-un snobism toxic. Pentru o parte semnificativă a publicului urban, cu venituri peste medie, vinul a încetat să mai fie o experiență senzorială și a devenit un instrument de validare socială.
Se cumpără „branduri”, se comandă „etichete” și se plătesc prețuri exorbitante în restaurante doar pentru privilegiul de a afișa o anumită sticlă pe masă sau pe rețelele de socializare. Aroganța cumpărătorului nepriceput oferă producătorilor rețeta ideală pentru profituri rapide.
Crama nu mai vinde licoarea din interior, ci povestea tipărită pe hârtie. Atât timp cât prețul este suficient de ridicat pentru a genera iluzia exclusivității, conținutul aproape că nu mai contează.
Invazia poșircilor
La polul opus al snobismului se află realitatea cruntă a marilor rețele de retail și a magazinelor de proximitate, unde se târăște grosul consumatorilor.
Suntem martorii unei uniformizări dezolante. Vinurile românești de volum au pierdut orice legătură cu noțiunea de calitate. Multe dintre așa-zisele soiuri demidulci, demiseci și (mai ales) rosé, care domină vânzările, sunt doar băuturi alcoolizate menite să mascheze defectele și procedurile de vinificație. Astfel de poșirci legale distorsionează complet percepția publicului asupra a ceea ce ar trebui să însemne un vin curat.
Un viitor îmbuteliat în minciună
Vinul românesc se află într-un punct de cotitură periculos. Dacă standardul de succes rămâne capacitatea de a păcăli cumpărătorul prin ambalaj și marketing, declinul calitativ se va accentua.
România riscă să devină o piață dominată exclusiv de extreme: pe de o parte, vinuri supraevaluate cumpărate din snobism; pe de altă parte, poșirci destinate supraviețuirii bahice a celor defavorizați.
Salvarea nu va veni din subvenții guvernamentale sau din medalii obținute la concursuri obscure. Schimbarea poate începe doar atunci când consumatorul va refuza să mai fie manipulat.
Publicul trebuie să ceară socoteală pentru ce se află cu adevărat în sticlă și să sancționeze impostura prin refuzul de a cumpăra.
Gustul nu se citește pe etichetă, ci se educă prin exigență și onestitate, două calități care lipsesc din peisajul viticol actual.
