În 1973, puterea era de partea țărilor care extrageau petrol. În 2026, puterea este de partea țărilor care îl pot rafina – iar Uniunea Europeană, după ce și-a închis propriile rafinării, se află de partea greșită a acestui comerț.
La 1 octombrie, Washingtonul a cerut UE să pună la dispoziție 120 de milioane de barili de motorină din rezervele sale de urgență pe o perioadă de șase luni, sub amenințarea interzicerii exporturilor americane.
A doua zi, G7 a convenit să pună la dispoziție 100 de milioane de barili pe parcursul a patru luni, cu „o eliberare substanțială de motorină concentrată în primele 20 de zile” – o fereastră care se închide în jurul datei de 22 octombrie.
Viteza, elementul cheie
Amenințarea unei rafinării a determinat cele șapte mari economii avansate ale lumii să acționeze într-o singură zi, notează Modern Diplomacy. În această toamnă, puterea aparține națiunilor care dispun de capacități de rafinare neutilizate – Statele Unite, India, Coreea de Sud și China – iar cel mai expus cumpărător este o Uniune Europeană care și-a închis rafinăriile timp de două decenii.
America furnizează acum aproximativ 32% din importurile de motorină ale UE
SUA furnizează acum aproximativ 32% din importurile de motorină ale UE din afara blocului, în creștere față de 17% anul trecut. Franța își procură 36% din importurile de motorină din SUA, iar Marea Britanie 26%. Ambele țări au închis recent rafinării – Grandpuits și Donges în Franța, Grangemouth în Scoția. UE a pierdut peste 370.000 de barili pe zi din capacitatea de rafinare în 2025. Prețurile europene la motorină s-au dublat în acest an.
Echivalentul modern al șocului prețurilor din 1973
Agenția Internațională pentru Energie estimează că pierderea producției de motorină din Orientul Mijlociu este de trei ori mai mare decât pierderea aprovizionării din Rusia. Marjele de rafinare a motorinei în UE au atins un nivel record de 74 de dolari pe baril în iulie, potrivit Business Standard. Această marjă este echivalentul modern al șocului prețurilor din 1973: o rentă de penurie, captată nu de cei care dețin țițeiul, ci de cei care dețin rafinăriile.
Neted spus, țările care rafinează – și decid când să exporte – dețin pârghia pe care producătorii o aveau în 1973, iar toate au demonstrat în 2026 că o vor folosi.
