Ne-am obișnuit cu criza energetică, dar nimeni nu vrea să o combată. Aceasta este realitatea cruntă a unei Uniuni Europene captive propriei neputințe administrative.
Adaptarea la rău este, probabil, cea mai mare victorie a mediocrității politice actuale. Am învățat să citim facturile la energie cu resemnarea celui care știe că este jefuit, dar nu are unde să reclame furtul. Am acceptat că „securitatea energetică” este doar un slogan electoral, golit de conținut în fața realităților din teren.
Blindajul resemnării
După șocul inițial provocat de invazia Rusiei în Ucraina, am intrat într-o stare de letargie funcțională. Ne-am izolat locuințele, am redus temperatura în birouri și am învățat să urmărim bursa gazelor de la Amsterdam ca pe un buletin meteo.
Dar această „obișnuință” este periculoasă. Oferă decidenților politici confortul de a nu acționa radical. Dacă cetățeanul nu mai protestează în stradă pentru prețul kw/h, înseamnă că sistemul funcționează, nu? Greșit. Sistemul doar supraviețuiește prin canibalizarea economiilor populației și a competitivității industriei europene. Nu combatem criza, doar o administrăm pentru a nu deveni explozivă imediat.
Dacă situația din Iran escaladează într-un război regional total, efortul de „stabilizare” al prețurilor din ultimul an se va topi în câteva zile.
Fiți rezilienți, adică îndurați în tăcere
Uniunea Europeană excelează la un singur capitol: producția de documente. Avem Green Deal, RE Power EU, directive peste directive care promit un viitor verde și ieftin. În realitate, birocrații de la Bruxelles sunt rupți de economia reală.
Ni se spune să fim „rezilienți”, un cuvânt elegant pentru „îndurați în tăcere”. Suntem certați dacă lăsăm lumina aprinsă, în timp ce marile companii energetice raportează profituri record. Această discrepanță între suferința publică și beneficiul privat este motorul care va alimenta viitoarele mișcări extremiste din Europa.
Ne-am obișnuit cu ideea că energia este un lux și că industria europeană trebuie să moară în tăcere pentru a face loc unor interese pe care nu le controlăm. Nimeni nu vrea să combată criza pentru că asta ar însemna decizii dureroase: investiții masive în sectoarele nuclear și carbonifer, asumarea unor parteneriate non-UE sau o reformă radicală a pieței de energie.
Ne-am instalat confortabil în dezastru. Am transformat excepția în normă, iar prețurile exorbitante și insecuritatea aprovizionării au devenit simple zgomote de fundal în talk-show-urile de seară. Problema nu mai este doar lipsa resurselor, ci absența totală a voinței de a schimba paradigma.
