Masa zilnică a românilor s-a transformat dintr-o necesitate biologică într-un exercițiu dureros de contabilitate.
Într-o țară care se mândrește istoric cu potențialul său agricol, statisticile oficiale și realitatea din piețe descriu un paradox cinic.
Românii au ajuns să cheltuiască cel mai mare procent din salariu pe alimente din întreaga Uniune Europeană. Coșul de cumpărături de bază a devenit un bun de lux.
Cel mai recent și convenabil paravan este criza energetică asociată războiului din Iran. Totuși, sub mantia justificărilor geopolitice se ascunde o realitate autohtonă mult mai toxică: lăcomia corporatistă, specula și neputința cronică a autorităților statului.
Când statistica îngheață portofelul
Inflația la produsele alimentare a depășit de mult timp pragul suportabilității pentru majoritatea populației. Nu mai vorbim despre finețuri gastronomice, ci despre carne, brânză, lapte, ulei, cartofi, fructe, ouă și zahăr. Aceste produse au înregistrat creșteri de prețuri care sfidează orice logică a indexării veniturilor.
Pentru un pensionar cu venituri medii sau pentru o familie tânără cu copii, fiecare vizită la supermarket seamănă cu o incursiune într-o zonă de conflict financiar. Se renunță sistematic la calitate în favoarea prețului cel mai mic, iar cantitățile se reduc drastic.
Alimentele nu mai sunt accesibile în mod natural. Explicațiile oficiale vin pe bandă rulantă pentru a calma spiritele sau, mai degrabă, pentru a devia responsabilitatea.
Agricultura și industria alimentară sunt profund dependente de energie. Tractoarele consumă motorină. Serele necesită încălzire, iar rețelele de distribuție depind direct de prețul carburanților. Este explicația tehnică, prezentată seară de seară la știri ca o fatalitate globală în fața căreia România nu poate decât să se încline. Problema majoră apare atunci când analizăm corelația dintre costurile de producție și prețurile de la raft.
Complici la speculă
Criza energetică din Iran este reală la nivel macro, dar în România a fost transformată într-un pretext ideal pentru lăcomie comercială. Companiile și unii producători folosesc contextul inflaționist general pentru a crește prețurile mult peste nivelul dictat de evoluția reală a costurilor, cu scopul exclusiv de a-și majora marjele de câștiguri.
Lipsa unei monitorizări stricte și transparente a lanțului de formare a prețului – de la poarta fermei până la raft – permite menținerea unei stări de haos profitabil pentru speculanți.
În tot acest scenariu de supraviețuire cotidiană, marea absență este cea a statului român. Instituțiile care ar trebui să protejeze cetățenii de abuzurile de piață și de speculă par să funcționeze într-o stare de paralizie indusă sau de complicitate tacită.
