Turcia a semnat în Arabia Saudită, carta unei coaliții militare multinaționale conduse de Riad, menită să contracareze amenințările la adresa navigației în Marea Roșie, inclusiv atacurile houthiților, au declarat oficiali regionali pentru Al-Monitor.
Semnarea marchează intrarea oficială a Ankarei într-un efort multinațional de securizare a strâmtorii Bab al-Mandeb, după participarea Turciei, pe 30 iulie, la o reuniune a șefilor de stat major la Riad și după ce Ankara s-a alăturat, luna trecută, altor treisprezece state într-o declarație de susținere a proiectatei Alianțe Multinaționale de Apărare Maritimă – declarație care nu obliga însă formal statele semnatare, întrucât carta și structura alianței nu erau încă finalizate.
Ministerul turc al Apărării a precizat că, la invitația Arabiei Saudite, o întâlnire tehnică a avut loc la Riad pe 28 iulie pentru garantarea libertății de navigație prin Bab al-Mandeb, urmată de reuniunea șefilor de stat major din 30 iulie. Coaliția este proiectată să opereze în Marea Roșie, strâmtoarea Bab al-Mandeb și Golful Aden, pe fondul amenințărilor houthite la adresa transportului maritim saudit și al posibilității impunerii unor taxe de tranzit pentru navele comerciale – o urgență amplificată de perturbarea paralelă a traficului prin Strâmtoarea Hormuz, care a transformat Marea Roșie într-o rută alternativă vitală pentru exporturile petroliere saudite.
Aderarea ofcială a Turciei survine la doar câteva zile după semnarea unui pact separat de apărare între Ankara, Riad și Islamabad – cele două acorduri nu sunt legate oficial, dar sunt considerate complementare. Coaliția saudită oferă Turciei o acoperire mai largă pentru activitățile sale militare și de securitate în regiune, cu un mandat declarat ce depășește confruntarea cu houthiții, incluzând combaterea pirateriei, a contrabandei și a terorismului. Rămâne neclar cât de departe sunt dispuse Turcia și Pakistanul să meargă militar, având în vedere eforturile ambelor state de a menține relații de lucru cu Iranul. Coaliția va avea sediul la Riad, sub conducere saudită, iar eficacitatea sa va depinde parțial de sprijinul pe care Statele Unite decid să îl acorde.
O scurtă analiza a situației
Intrarea Turciei în coaliția de la Riad spune mai mult decât simpla aderare la o nouă structură navală. Ankara își repoziționează încă o dată politica în Orientul Mijlociu, dar de această dată o face mai pragmatic: nu prin ambiții declarative, ci prin putere militară, tehnologie și prezență într-unul dintre cele mai importante culoare maritime ale lumii.
Ankara a intrat în acest secol ca aspirant la calitatea de punte între Occident și lumea islamică, a traversat un deceniu de ambiție neo-otomană întreținută mai mult retoric decât instituțional, și ajunge acum, în 2026, într-o poziție mai puțin romantică, dar mai eficace: cea de asociat tehnic într-o arhitectură de securitate pe care nu o conduce, dar fără de care aceasta rămâne incompletă. Diferența față de episoadele anterioare este că Ankara nu vine cu o doctrină, ci cu o marină operațională, cu experiență libiană și cu o industrie de apărare capabilă să livreze produs, nu doar prezență.
Bab al-Mandeb devine, în această construcție, ceea ce Bosforul a fost timp de secole pentru Imperiul Otoman: nu doar un culoar de trafic, ci un instrument de negociere geopolitică. Perturbarea traficului prin Hormuz a transformat strâmtoarea dintre Yemen și Djibouti dintr-o rută secundară într-o supapă de siguranță pentru exporturile petroliere saudite. Cine controlează, sau măcar supraveghează credibil, acest culoar capătă o pârghie pe care nici Teheranul, nici Washingtonul nu o mai pot ignora. Riadul a înțeles acest lucru mai devreme decât majoritatea observatorilor occidentali, iar coaliția construită acum nu este atât un răspuns defensiv la houthiți, cât o infrastructură de influență pe termen lung, cu houthiții drept pretext imediat.
Ceea ce evoluțiile din iulie și august arată limpede este consolidarea unei axe Riad-Ankara-Islamabad care funcționează în paralel cu – nu în locul – arhitecturii occidentale de securitate. Pactul trilateral semnat cu doar câteva zile înaintea cartei maritime nu este o coincidență de calendar, ci o secvențiere deliberată: mai întâi angajamentul bilateral, apoi cadrul multilateral care îi oferă acoperire diplomatică. Pentru Turcia, membră NATO dar tot mai dispusă să acționeze în afara consensului alianței atunci când interesele proprii o cer, este exact rețeta care i-a permis, în ultimul deceniu, să cumpere sisteme S-400 rusești fără a părăsi Alianța, să intervină militar în Siria și Libia fără mandat NATO, și acum să se alăture unei coaliții conduse de Riad fără a cere aprobarea Bruxelles-ului. Este o politică externă construită pe apartenențe multiple și necontradictorii – o formă de nealiniere activă, practicată din interiorul unei alianțe formale.
Ambiguitatea structurală a coaliției nu este un defect de proiectare, ci trăsătura ei definitorie. Faptul că nu e clar cât de departe sunt dispuse Turcia și Pakistanul să meargă militar împotriva houthiților, dată fiind grija ambelor state de a menține canale deschise cu Teheranul, transformă coaliția într-un instrument cu geometrie variabilă: fiecare membru contribuie simbolic, tehnic sau operațional, după propriul calcul bilateral cu Iranul. Este tiparul pe care Turcia l-a perfecționat în Siria, unde a fost simultan adversar al regimului și partener tacit al Moscovei pe alte dosare. Eficacitatea reală a alianței va depinde de măsura în care Washingtonul îi acordă active și acoperire de informații – fără sprijin american, coaliția riscă să rămână o platformă de coordonare diplomatică, nu o forță de descurajare reală.
Pentru România este o lecție incomodă
Pentru Bucureşti, episodul de la Riad merită citit dincolo de exotismul geografic al Mării Roșii. El confirmă un tipar pe care România îl vede reflectat, cu variabile diferite, chiar pe flancul ei estic: statele de graniță ale unor ordini de securitate contestate – fie ele NATO în Marea Neagră sau axa saudită în Golf – nu mai așteaptă pasiv garanții din partea marilor puteri, ci construiesc simultan mai multe straturi de acoperire, adesea suprapuse și doar parțial coordonate între ele. Turcia arată, cu o consecvență pe care Ankara o exersează de douăzeci de ani, că apartenența la o alianță formală nu mai este echivalentă cu exclusivitatea strategică. Este o lecție incomodă, dar relevantă, pentru orice discuție românească despre coerența flancului estic al NATO: coerența declarată a alianței poate coexista, la nivelul statelor membre individuale, cu o multiplicare tăcută a angajamentelor paralele – o realitate pe care planificarea de apărare românească ar face bine să o ia în calcul, nu doar ca excepție turcă, ci ca tendință structurală a momentului geopolitic actual.
Pentru România, această reașezare ridică inevitabil o întrebare pe care Bucureștiul a amânat-o prea mult: ce facem, concret, cu parteneriatele strategice cu Polonia și Turcia?
Ele nu ar trebui să rămână formule diplomatice activate la summituri și vizite oficiale, ci să devină instrumente operaționale care completează NATO acolo unde geografia cere reacții mai rapide. Polonia este partenerul natural pe axa nord-sud a flancului estic, de la Baltica la Marea Neagră, cu interese comune în apărarea antiaeriană, drone, mobilitate militară și descurajarea Rusiei; Turcia este poarta strategică a Mării Negre și, tot mai mult, un actor care leagă acest spațiu de Mediterana, Orientul Mijlociu și Marea Roșie.
Bucureștiul ar trebui să gândească Varșovia și Ankara nu ca alternative la Washington sau Bruxelles, ci ca multiplicatori regionali ai propriei securități: exerciții și planificare comună, schimb de informații, apărare antidronă, industrie militară și proiecte navale. Dacă Turcia își construiește simultan mai multe cercuri de securitate, iar Polonia transformă relațiile bilaterale în capacitate militară concretă, întrebarea pentru România devine incomod de simplă: avem două dintre cele mai importante parteneriate strategice de pe flancul estic – când începem să le folosim strategic?
