De șase luni, Statele Unite și Iranul alternează loviturile militare cu negocierile, iar Strâmtoarea Hormuz trăiește într-o stare care nu mai este nici pace, nici război total. Excepția s-a transformat treptat în normalitate.
În noaptea de duminică spre luni, 31 august, focul a revenit în Strâmtoarea Hormuz. Pentru prima dată după confruntările din iulie, Statele Unite și Iranul au schimbat din nou lovituri în jurul uneia dintre cele mai importante rute maritime ale lumii.
În urmă cu câteva luni, un asemenea episod ar fi provocat titluri alarmante despre riscul unui război regional. Acum începe să semene aproape cu rutina.
De șase luni, Washingtonul și Teheranul alternează perioadele de confruntare intensă cu intervale de relativă acalmie. Se bombardează, negociază, amenință, reiau contactele diplomatice și apoi lovesc din nou. Între timp, Strâmtoarea Hormuz, una dintre arterele vitale ale comerțului mondial cu energie, funcționează într-un regim de criză permanentă.
Aceasta este poate cea mai importantă transformare produsă de război: starea de excepție a devenit normalitate.
Războiul pentru strâmtoare
În timpul nopții, armata americană a bombardat mica insulă Larak. Potrivit Pentagonului, unități iraniene de artilerie se pregăteau să amplaseze mine în strâmtoare.
Din iulie, Statele Unite încearcă să mențină deschisă ruta pentru transporturile petroliere, escortând nave de-a lungul coastei Omanului. În timpul traversării, unele dintre acestea își opresc discret transponderele, o imagine aproape perfectă a noii realități din Golf: comerțul continuă, dar încearcă să treacă nevăzut printr-o zonă de război.
Administrația americană prezintă reluarea transporturilor de petrol prin apele internaționale drept un succes. Numai că cifrele invocate de Washington sunt contestate și, indiferent de interpretare, traficul rămâne mult sub nivelurile existente înaintea conflictului.
Iar menținerea acestei libertăți relative de navigație are un preț.
Statele Unite trebuie să susțină o prezență militară costisitoare într-o regiune în care fiecare navă escortată, fiecare patrulă aeriană și fiecare sistem antiaerian consumă resurse care nu mai pot fi folosite în altă parte.
Teheranul știe acest lucru.
De aceea, Iranul nu trebuie neapărat să închidă complet Hormuzul pentru a produce efecte strategice. Este suficient să facă navigația prin strâmtoare suficient de riscantă și de costisitoare încât Washingtonul și aliații să fie obligați să consume permanent resurse pentru a o menține deschisă.
În aceeași logică, Teheranul a reamintit luni că poate extinde presiunea dincolo de strâmtoare, atacând baze americane din Iordania. Emiratele Arabe Unite au anunțat, la rândul lor, că au dejucat un atac cu drone.
Războiul din Hormuz nu mai este, așadar, numai despre Hormuz.
Se bombardează și se negociază în același timp
Poate părea contradictoriu, dar aceste schimburi de focuri nu au pus capăt negocierilor.
Pakistanul și Qatarul au relansat săptămâna trecută eforturile de mediere, trimițând emisari la Teheran. De fapt, încă din primăvară, Statele Unite și Iranul au negociat în timp ce se atacau reciproc.
Mai mult decât atât: uneori au atacat tocmai pentru a negocia dintr-o poziție mai bună.
Aceasta este una dintre caracteristicile conflictului actual. Diplomația nu începe atunci când armele tac. Diplomația și războiul se desfășoară simultan.
Fiecare lovitură militară transmite și un mesaj pentru masa negocierilor. Fiecare concesie diplomatică este evaluată prin efectul pe care îl poate avea asupra următoarei confruntări.
Nimic fundamental nu s-a schimbat după sfârșitul lunii iunie, când memorandumul de înțelegere semnat de Donald Trump la Versailles s-a prăbușit. Documentul trebuia să permită redeschiderea Hormuzului și să deschidă negocieri de fond asupra programului nuclear iranian.
Nu a funcționat.
La începutul lui august, a apărut o nouă posibilitate. Iranul și Omanul păreau aproape de un acord privind noi reguli de navigație în strâmtoare. Washingtonul a exercitat presiuni considerabile asupra Omanului pentru obținerea unei înțelegeri.
Casa Albă era dispusă să meargă surprinzător de departe. Potrivit relatării citate, Washingtonul accepta, cel puțin simbolic și temporar, o formă de control iranian asupra traficului prin strâmtoare, dar refuza ca Teheranul să perceapă taxe de tranzit.
Pentru Trump, obiectivul imediat era pragmatic: petrolul trebuia să circule mai ușor, iar prețurile carburanților trebuiau să scadă, chiar dacă numai pentru câteva săptămâni sau luni.
Iranul a refuzat.
De ce spune Teheranul „nu”
Refuzul spune poate mai multe despre starea regimului iranian decât despre negocierile propriu-zise.
Teheranul pare să considere că încă deține suficiente pârghii pentru a cere mai mult. Dacă Washingtonul ajunsese să accepte, chiar temporar, o recunoaștere de facto a controlului iranian asupra traficului din Hormuz, conducerea iraniană nu mai vedea de ce ar trebui să-i ofere lui Trump satisfacția unei victorii diplomatice rapide.
Dar există și o explicație internă.
Logica militară continuă să cântărească enorm în procesul decizional iranian. Ofițerii și structurile de securitate au puțină încredere în diplomație și privesc orice compromis prin prisma raportului de forțe.
Washingtonul încearcă să schimbe acest calcul prin presiune economică.
De la sfârșitul lui august, Statele Unite au intensificat blocada economică, urmărind inclusiv evoluția rialului pentru eventuale semne ale unei destabilizări accelerate a economiei iraniene.
În Israel, o parte dintre liderii politici și militari continuă să creadă că regimul de la Teheran este mult mai fragil decât pare și că deteriorarea condițiilor economice poate provoca proteste suficient de puternice pentru a amenința supraviețuirea sistemului.
Din perspectiva conducerii iraniene, însă, confruntarea externă are și o funcție internă: amână discuția despre viitorul Republicii Islamice după dispariția lui Ali Khamenei.
Atât timp cât țara se află sub atac, întrebările despre succesiune, legitimitate, economie și responsabilitatea conducerii pot fi împinse în plan secund.
Războiul devine astfel nu numai o problemă de securitate externă, ci și un mecanism de conservare a regimului.
Arma Hormuz începe să-și piardă tăișul
Există însă o problemă pentru Teheran.
Blocarea unei strâmtori strategice produce efectul maxim în primele zile și săptămâni. Piețele intră în panică, prețurile cresc, companiile de asigurări reacționează, transportatorii își schimbă planurile, iar guvernele sunt obligate să improvizeze.
Apoi începe adaptarea.
Companiile găsesc alte rute. Statele folosesc rezerve. Apar noi formule de asigurare. Infrastructura alternativă devine rentabilă. Conductele care înainte păreau prea scumpe capătă brusc valoare strategică.
Exact acest proces începe să reducă puterea de șantaj a Iranului.
Statele arabe din Golf accelerează proiectele care permit ocolirea Hormuzului, iar economia mondială începe să încorporeze în propriile calcule noua realitate.
Costul nu dispare. Devine permanent.
Iar aceasta este o diferență esențială.
Șocul se transformă în taxă.
Iranul continuă să controleze o pârghie strategică extraordinară, dar fiecare lună în care lumea învață să trăiască cu un Hormuz parțial blocat reduce valoarea marginală a amenințării.
Ultima carte: amenințarea nucleară
Dacă arma economică a Hormuzului își pierde treptat eficiența, conducerea iraniană este împinsă spre întrebarea pe care regiunea încearcă să o privească tot mai direct: ce instrument de descurajare îi mai rămâne?
Răspunsul cel mai periculos este cel nuclear.
Experți israelieni citați în material estimează că Teheranul s-ar putea apropia de o asemenea capacitate într-un interval mai mic de un an.
Amenințarea nucleară trebuie privită însă dincolo de dimensiunea strict militară. Pentru conducerea iraniană, ea poate deveni și o garanție de supraviețuire politică.
Un regim care nu mai poate promite prosperitate, care nu poate proclama victoria și care își vede principala armă economică pierzându-și treptat eficiența poate ajunge să considere capacitatea nucleară drept ultima poliță de asigurare.
Nu neapărat pentru a folosi arma, ci pentru a face costul schimbării regimului sau al unei intervenții externe inacceptabil de mare.
Comentariu
Ceea ce Louis Imbert descrie drept o nouă normalitate este, de fapt, un fenomen bine cunoscut în estul Europei: conflictul care nu se rezolvă, ci se administrează.
Transnistria a trăit decenii într-o asemenea logică. Donbasul a cunoscut-o timp de opt ani înaintea invaziei ruse la scară largă din 2022.
Hormuzul intră acum într-o variantă mult mai violentă și mai globalizată a aceleiași categorii.
Nu avem pace. Dar nici război total.
Avem perioade de confruntare intensă urmate de acalmii, negocieri desfășurate în paralel cu loviturile militare și praguri de escaladare pe care fiecare parte încearcă să le împingă fără să provoace ruptura definitivă.
Este un război în care adversarii trag unul asupra celuilalt și, aproape simultan, încearcă să afle în ce condiții ar putea încheia următoarea înțelegere.
De la șoc la adaptare
Există aici o lecție strategică importantă.
O armă economică extraordinar de puternică nu rămâne neapărat la fel de puternică dacă este folosită prea mult timp.
Blocarea Hormuzului este devastatoare tocmai pentru că strâmtoarea reprezintă un punct de trecere dificil de înlocuit. Dar lumea economică reacționează la blocaje. Cu cât criza durează mai mult, cu atât investițiile care ieri păreau prea costisitoare devin raționale.
Am văzut o logică asemănătoare după 2022 în Marea Neagră.
Blocarea exporturilor ucrainene a produs inițial o criză majoră. Ulterior au apărut coridoare alternative, transporturi prin Dunăre, noi formule de asigurare și noi mecanisme de protejare a navigației.
Nu au eliminat costurile. Au făcut însă costurile suportabile.
Aceasta este problema cu care se confruntă acum Iranul: lumea începe să învețe să trăiască fără Hormuzul pe care îl cunoștea înainte de război.
Un război care protejează și regimul
Există și o dimensiune politică mai profundă.
Teheranul trebuie să răspundă unei întrebări pe care nicio lovitură asupra unei baze americane nu o poate elimina: ce mai oferă Republica Islamică propriilor cetățeni?
Dacă economia este sufocată, dacă victoria militară nu vine, dacă liderul care a dominat sistemul timp de decenii a dispărut și dacă presiunea socială crește, regimul trebuie să găsească o nouă sursă de legitimitate.
Confruntarea externă poate îndeplini temporar această funcție.
Un stat aflat permanent sub amenințare poate cere populației sacrificii pe care un stat aflat în pace nu le-ar putea justifica la fel de ușor. Problemele economice devin consecințele războiului. Represiunea poate fi justificată prin securitatea națională. Contestarea puterii poate fi prezentată drept slăbirea țării în fața adversarului.
De aceea, escaladarea controlată poate servi simultan două obiective: descurajarea adversarului extern și conservarea puterii interne.
Lecția Mării Negre
Pentru România, cea mai importantă lecție a Hormuzului nu se află neapărat în schimburile spectaculoase de rachete și drone.
Se află în durata conflictului.
Marea Neagră ne-a arătat deja că o rută comercială strategică poate deveni parte a câmpului de luptă fără să fie complet închisă. Navele continuă să circule, porturile continuă să funcționeze, mărfurile continuă să fie transportate — dar toate acestea se întâmplă la un cost mai mare și sub amenințare permanentă.
Hormuzul duce această logică la scară globală.
Pentru România, aflată la gurile Dunării și pe flancul estic al NATO, implicația este directă. Reziliența nu trebuie construită pentru o criză de două săptămâni, după care lucrurile revin la normal.
Trebuie construită pentru situația mult mai dificilă în care normalul nu mai revine.
Asta înseamnă apărare antiaeriană, protejarea porturilor, infrastructură alternativă, capacitate logistică, stocuri, energie, comunicații, asigurarea navigației și o industrie de apărare capabilă să funcționeze ani, nu luni.
Pentru că aceasta este lecția cea mai incomodă a Hormuzului: adversarii care nu pot câștiga decisiv și nu-și permit să piardă nu sunt obligați să încheie războiul. Îl pot transforma într-un mod de viață.
Iar adevărata amenințare nu mai este atunci izbucnirea unei crize, ci momentul în care societățile ajung să considere criza permanentă drept normalitate.
