Crizele externe și nemulțumirile interne se întâlnesc astăzi în aceeași întrebare: cine mai poate oferi siguranță și stabilitate? Tensiunile din Yemen și din jurul strâmtorilor Bab el-Mandeb și Hormuz amenință transportul maritim și aprovizionarea cu energie, în timp ce Washingtonul cântărește costurile unei noi implicări militare.
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei continuă să apese asupra securității europene, iar protestele din Franța adâncesc presiunea asupra unei puteri deja slăbite. Pentru Paris, aceste crize au și o traducere electorală: teama de scumpiri, oboseala politică și neîncrederea în guvernare alimentează cererea de schimbare. Marine Le Pen încearcă să transforme această nemulțumire într-un drum spre Élysée, dar apropierea de putere îi impune o probă mai grea decât critica adversarilor: să convingă că poate conduce Franța fără să-i zdruncine economia și angajamentele de securitate.
Există în politica franceză o lege nescrisă, verificată cu o regularitate aproape mecanică de-a lungul ultimelor două decenii: familia Le Pen ajunge întotdeauna până la ușa Palatului Élysée, dar niciodată dincolo de ea. Jean-Marie Le Pen a ajuns în turul doi în 2002 doar pentru a fi îngropat sub un front republican de peste optzeci la sută. Fiica sa a repetat performanța în 2017 și în 2022, de fiecare dată cu un scor mai bun și de fiecare dată în fața aceluiași adversar, Emmanuel Macron. La cincisprezece ani după ce a preluat conducerea mișcării, Marine Le Pen se află acum în situația paradoxală a favoritei absolute care are motive serioase să se teamă, nu de adversari, ci de propria tabără.
La șase luni și jumătate de scrutin, nimeni nu-i mai contestă statutul. Conduce în toate sondajele. Însă campania ei se transformă ultimele luni înainte de alegeri într-un exercițiu de echilibristică pe un teren minat.
Vânturile prielnice ale unei republici obosite
Contextul îi este favorabil până la caricatură. Proiectul centrist al lui Macron, născut în 2017 ca insurecție împotriva partidelor tradiționale, s-a transformat într-un establishment fără energie și fără moștenitor. Președintele în exercițiu a atins săptămâna aceasta cel mai scăzut nivel de aprobare din istoria Republicii a Cincea, iar centrul care ar trebui să-i preia ștafeta rămâne fragmentat în privința candidatului celui mai bine plasat să o înfrunte pe Le Pen. Niciunul dintre pretendenți nu are energia de outsider care l-a propulsat pe tânărul Macron; Édouard Philippe, fostul său prim-ministru, poartă cu sine mai degrabă aerul administrării decât al reinventării.
Ironia cea mai fină vine însă din stânga. Creșterea recentă a sprijinului pentru Jean-Luc Mélenchon, liderul Franței Nesupuse, nu o amenință pe Le Pen, ci o servește. Sondajele indică faptul că l-ar învinge confortabil pe Mélenchon într-un eventual tur doi, deoarece electoratul de centru, care în 2017 și 2022 s-a mobilizat împotriva extremei drepte, ar fi pus în fața unei alegeri între două radicalisme. Mobilizarea alegătorilor împotriva familiei Le Pen și a partidului său a funcționat timp de un sfert de secol, dar depinde de prezența unui candidat moderat în turul al doilea. Dacă alternativa este Mélenchon, mulți alegători de centru ar putea refuza această mobilizare, deschizându-i lui Marine Le Pen drumul spre victorie.
Mai mult, munca de detoxificare a dat roade măsurabile. Marine Le Pen nu mai este, în ochii francezilor, mai respinsă decât Édouard Philippe. Votul pentru Adunarea Națională, cândva o rușine mărturisită doar în cabina de vot, a devenit un gest social banal. Este poate cea mai importantă transformare a peisajului politic francez de la începutul secolului.
Cazul Bardella: fisura din fațada detoxificată
Și totuși, primejdia cea mai imediată nu vine din sondaje, ci de la cel care trebuia să fie garanția respectabilității. Jordan Bardella, tânărul președinte al partidului și omul presupus a deveni prim-ministru în cazul unei victorii a partidei lui Le Pen, se află în centrul unui scandal cu potențial devastator. Publicația de investigații Mediapart a relatat săptămâna aceasta că, pe vremea când era activist în ascensiune, Bardella ar fi schimbat mesaje profund antisemite. El a negat imediat, vorbind despre minciuni sfruntate; Mediapart a răspuns publicând ceea ce prezintă drept probe care îi confirmă relatarea, iar Bardella a contraatacat calificându-le drept falsuri și anunțând un proces.
Gravitatea episodului nu ține doar de conținutul acuzațiilor, ci de persoana vizată. Așa cum observă corespondenta-șefă a POLITICO pentru Europa, Marion Solletty, Bardella fusese gândit ca o față nouă, un profesionist impecabil, scutit de bagajul ideologic al dinastiei Le Pen. Faptul că tocmai el ar purta în trecut stigmatul pe care partidul s-a străduit cincisprezece ani să-l șteargă lovește în chiar miezul strategiei de normalizare. Dacă și generația curată se dovedește contaminată, atunci detoxificarea nu mai pare o metamorfoză, ci o operațiune de cosmetizare.
Bardella nu este o figură secundară. Până când justiția franceză a ridicat interdicția care o împiedica pe Le Pen să candideze, el fusese pregătit să intre personal în cursa prezidențială. De atunci, presupunerea generală a fost că va ocupa Matignon în cazul victoriei din mai. Relația dintre cei doi s-a răcit însă vizibil în ultima perioadă, iar scandalul cade într-un moment în care tensiunile dintre moștenitoare și delfin erau deja greu de ascuns.
Dilema sacrificiului
Le Pen are un precedent, și încă unul de familie. În 2015, ea și-a exclus propriul tată, fondatorul Frontului Național, din partidul pe care acesta îl crease, după ce Jean-Marie Le Pen și-a reiterat banalizarea camerelor de gazare. Paricidul politic a fost, la vremea respectivă, actul fondator al noii respectabilități. Logica ar sugera că, dacă nu a ezitat atunci, nu ar avea de ce să ezite acum în fața unui colaborator.
Calculul este însă mai complicat. Bardella nu este doar un locotenent, ci interfața partidului cu lumea afacerilor. Directorii de companii francezi consultați de POLITICO la Paris se declară vizibil neliniștiți de perspectiva scrutinului și, mai ales, de populismul economic atribuit lui Le Pen. Marion Solletty amintește că, în dezbaterea din 2017, Macron a zdrobit-o literalmente pe teme economice, iar în cercurile de business a persistat de atunci impresia unei candidate incompetente în materie. Bardella, în schimb, era o pagină albă, perceput ca mai apropiat de disciplina fiscală și de dereglementare. Sacrificarea lui ar putea curăța imaginea morală a partidului, dar ar elimina singura punte credibilă către patronat. Păstrarea lui ar liniști piețele, dar ar lăsa deschisă o rană ideologică pe care adversarii o vor apăsa până în ziua votului.
Competența ca strategie
Proiectarea competenței economice va deveni, prin urmare, axa lunilor următoare. Din 2024, de când Macron și-a pierdut majoritatea în urma dizolvării ratate a Adunării Naționale, Le Pen și-a făcut un obicei din a dărâma guvernele macroniste unul după altul, refuzând să lase bugetele acestora să treacă. Exercițiul i-a adus capital politic, dar și reputația unei forțe de blocaj. La summitul Paris Playbook organizat de POLITICO luna trecută, ea a anunțat o schimbare de registru: de această dată va amenda bugetul, nu îl va bloca. Cu Franța clătinându-se la marginea unei crize a datoriei, ultimul lucru pe care și-l permite este să pară un pariu riscant pentru piețele care finanțează statul francez.
Ironia situației a fost surprinsă de un fost ministru macronist, citat de Brussels Playbook Capitals: singurul partid care își poate permite să nu răstoarne guvernul este tocmai Adunarea Națională. Cu alte cuvinte, favorita are interesul ca sistemul pe care l-a subminat sistematic să supraviețuiască exact cât îi trebuie ca să-l moștenească.
Umbra rusească și flancul estic
Rămâne însă chestiunea care a doborât-o deja o dată. În 2022, invazia pe scară largă a Ucrainei a spulberat campania lui Le Pen, alegătorii fiind respinși de simpatiile pro-ruse ale partidului său, de fotografiile cu Vladimir Putin din 2017 și de împrumutul contractat în 2014 la o bancă ruso-cehă. Presiunea revine acum, iar Le Pen va trebui să demonstreze că poziția sa față de Moscova a evoluat în ritmul războiului, nu doar în ritmul sondajelor.
Pentru România, miza depășește cu mult registrul curiozității electorale. Franța este națiunea-cadru a grupului de luptă NATO de la Cincu, iar prezența militară franceză pe teritoriul românesc este unul dintre pilonii concreți ai descurajării pe flancul estic. O președinție a lui Le Pen care ar relativiza angajamentul față de Ucraina, ar redeschide tema ieșirii din comanda integrată a NATO, pe care Le Pen a evocat-o în campania din 2022, sau ar căuta un modus vivendi cu Moscova ar lovi direct în arhitectura de securitate de care depinde Bucureștiul.
Există și o lecție mai apropiată de casă. Traiectoria lui Le Pen, de la marginalitatea toxică la statutul de favorită, este urmărită atent de toate partidele suveraniste ale continentului, inclusiv de AUR, care oscilează la rândul său între tentația radicalizării și cea a normalizării. Cazul Bardella arată însă limita oricărei strategii de respectabilitate: trecutul nu se dizolvă prin schimbarea fețelor, iar fiecare generație nouă poate deveni, la proba documentelor, o prelungire a celei vechi. Paradoxul este că, pentru a câștiga, Le Pen are nevoie să pară mai atlantistă și mai previzibilă decât a fost vreodată. Rămâne de văzut dacă această conversiune va supraviețui instalării la Élysée sau dacă va fi fost, la fel ca detoxificarea pe care scandalul Bardella o pune acum la îndoială, doar o haină potrivită pentru sezonul electoral.
