În aceeași zi, Italia își dispută în coaliție al treisprezecelea pachet de arme pentru Ucraina, iar Polonia primește undă verde de la Pentagon pentru o bază americană permanentă. Două Europe, două calcule
O zi, două capitale
Pe 10 noiembrie 2026, în timp ce la Abu Dhabi se redeschideau negocierile trilaterale despre Ucraina, două capitale europene au oferit imagini aproape opuse ale aceluiași continent. La Roma, ministrul Apărării, Guido Crosetto, prezenta Comitetului parlamentar pentru securitatea Republicii (Copasir – Comitato parlamentare per la sicurezza della Repubblica) cel mai recent pachet de arme pentru Kiev, pe fondul unei dispute deschise în coaliția de guvernare. La Washington, ministrul polonez al Apărării, Władysław Kosiniak-Kamysz, ieșea de la întâlnirea cu secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, anunțând că Pentagonul a dat undă verde unei baze militare americane permanente în Polonia. Prima scenă arată oboseala unei Europe pentru care războiul a devenit o problemă de politică internă. A doua arată determinarea unei Europe pentru care războiul este o problemă de supraviețuire.
Italia: al treisprezecelea pachet și coaliția fisurată
Pachetul prezentat de Crosetto este al treisprezecelea trimis de Italia de la invazia rusă din februarie 2022 și primul din 2026. Precedentul fusese aprobat în noiembrie 2025. Conținutul rămâne clasificat. Presa italiană vorbește despre echipamente logistice și mijloace militare, iar presa ucraineană evocă posibilitatea includerii unor rachete Aster pentru sistemele de apărare antiaeriană. Procedura este una dintre particularitățile modelului italian. Decretul-cadru care permite livrările expiră pe 31 decembrie, iar fiecare tranșă trece prin Copasir înainte de aprobarea guvernamentală. Crosetto a anunțat că va propune prelungirea mecanismului și în 2027.
Obstacolul nu vine din opoziție, ci din interiorul coaliției. Premierul Giorgia Meloni, ministrul de externe Antonio Tajani (Forza Italia) și Crosetto susțin continuarea ajutorului. Vicepremierul Matteo Salvini și Liga sa populistă de dreapta se opun însă noilor livrări și cer o schimbare de strategie. Potrivit agenției ANSA, ministrul Economiei, Giancarlo Giorgetti, tot din Liga, nu semnase decretul în momentul audierii. Calendarul explică o parte din tensiune. Italia merge spre alegeri generale anul viitor, iar Liga caută să-și diferențieze profilul față de Frații Italiei, partidul premierului, pe o temă la care electoratul său este sensibil. Opoziția de centru-stânga, prin Partidul Democrat, susține continuarea ajutorului și profită de ocazie pentru a acuza guvernul de incoerență. Argumentul Ligii are și el o logică internă: războiul durează, costurile cresc, iar negocierile de la Abu Dhabi ar face, în această viziune, superfluă o nouă tranșă. Argumentul Palatului Chigi este exact inversul: tocmai în timpul negocierilor Kievul are nevoie de sprijin, pentru că la masă contează forța de pe front.
Polonia: Fort Trump, de la glumă la proiect
La Varșovia, logica este alta. Ideea unei baze americane permanente, botezată informal Fort Trump, a fost lansată de președintele Andrzej Duda în 2018 și a fost mult timp tratată ca o curtoazie diplomatică excesivă. Proiectul a revenit în forță în iunie 2026, după ce Washingtonul a anunțat retragerea a 5.000 de militari din Germania. Polonia a răspuns imediat cu o propunere oficială pentru o nouă bază permanentă. În septembrie, Donald Trump vorbea despre progrese majore și despre un posibil pas istoric în relațiile bilaterale. Președintele Karol Nawrocki, aliat politic al lui Trump, susține chiar păstrarea numelui Fort Trump. Pe 10 noiembrie, după întâlnirea cu Hegseth, Kosiniak-Kamysz a anunțat acordul de principiu al Pentagonului. Revizuirea posturii forțelor americane în Europa se apropie de final, iar decizia finală a președintelui este așteptată la începutul lui decembrie.
Succesul polonez nu este întâmplător. Varșovia cheltuiește pentru apărare peste 4% din produsul intern brut, cel mai mult din Alianță raportat la economie. Cumpără masiv armament american și s-a pregătit din timp cu terenuri și infrastructură. În logica tranzacțională a administrației Trump, Polonia a făcut exact ce se cere: plătește, cumpără și oferă un câștig politic vizibil. Riscul este ca o bază construită ca dar pentru un președinte să depindă prea mult de bunăvoința lui. Avantajul este că betonul, odată turnat, rezistă mai bine decât declarațiile.
Două geografii ale fricii
Diferența dintre Roma și Varșovia nu ține doar de temperamente politice, ci de geografie și memorie. Pentru Italia, amenințarea principală vine din sud: migrația din Mediterana, instabilitatea libiană, securitatea rutelor maritime. Rusia este percepută mai degrabă ca o problemă de prețuri la energie decât ca o armată la graniță. Relațiile economice italo-ruse au fost decenii la rând printre cele mai strânse din Europa occidentală, de la contractele pe gaz ale grupului ENI (Ente Nazionale Idrocarburi) la fabrica Fiat de la Togliatti, construită în epoca sovietică. Pentru Polonia, harta se citește altfel. Memoria anului 1939, a pactului Ribbentrop–Molotov și a Ialtei, unde soarta țării s-a decis fără participarea ei, face ca orice negociere între marile puteri să fie privită cu suspiciune. De aici și reflexul polonez de a transforma alianța într-o prezență fizică, cu soldați, depozite și piste. Aceeași logică explică de ce Varșovia urmărește negocierile de la Abu Dhabi cu mai multă neliniște decât entuziasm. O pace negociată peste capul Europei ar putea face ca baza americană permanentă să fie singura garanție cu adevărat palpabilă. Italia își poate permite ezitarea pentru că are între ea și Rusia întreaga Europă Centrală. Polonia nu are acest lux, și nici România.
România, între cele două modele
Pentru București, cele două scene sunt două avertismente. Exemplul italian arată cât de repede sprijinul pentru Ucraina poate deveni monedă electorală, chiar într-un guvern de dreapta declarat atlantist. Exemplul polonez arată că prezența americană nu mai vine de la sine, ci se negociază, se plătește și se pregătește din timp. România a simțit deja această schimbare în toamna lui 2025, când Washingtonul a redus prezența rotațională de pe teritoriul său. Baza Mihail Kogălniceanu se extinde, dar extinderea infrastructurii nu garantează prezența trupelor. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) își mută centrul de greutate spre est, iar Statele Unite ale Americii (SUA) își redistribuie forțele după criterii tot mai contabile. În acest context, flancul estic riscă să se împartă între state care obțin baze permanente și state care primesc doar rotații. Lecția de la Varșovia este simplă și incomodă: în 2026, garanțiile de securitate nu se mai cer, ci se construiesc.
