Războiul declanșat de SUA și Israel împotriva Iranului la sfârșitul lunii februarie 2026 a plasat statele din Golf într-o poziție inițial incomodă. Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit și Bahrain nu au fost consultate adecvat înaintea declanșării ostilităților, iar avertismentele lor privind consecințele regionale au fost ignorate la Washington. Excluderea din procesul decizional a generat nemulțumiri profunde, alimentate de teama că vor suporta costurile unui conflict pe care nu l-au inițiat. În doar câteva săptămâni însă, calculul strategic s-a modificat radical. Ceea ce părea inițial un risc major a început să fie perceput, în special la Riyadh și Abu Dhabi, ca o oportunitate istorică: slăbirea decisivă — sau chiar eliminarea — regimului de la Teheran, considerat principala sursă de instabilitate regională în ultimele decenii. Această repoziționare nu este rezultatul unui impuls de moment, ci al unui calcul rece, fundamentat pe interese strategice clare. Statele din Golf găzduiesc infrastructură militară americană esențială și facilitează operațiunile împotriva Iranului fără a participa direct la acțiuni ofensive. Această poziție intermediară le oferă influență reală asupra Washingtonului, reducând în același timp costurile politice și militare. Este o strategie clasică pentru puteri regionale: influență maximă, expunere minimă.
Divergențe interne și mize distincte
În ciuda aparenței de unitate, coaliția din Golf este departe de a fi omogenă. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite se poziționează ca principalii susținători ai continuării și intensificării campaniei militare. Emiratele, care au fost vizate de peste 2.300 de atacuri cu rachete și drone, promovează chiar opțiunea unei intervenții terestre. Motivația este directă: statutul lor de hub global stabil pentru comerț și turism este incompatibil cu o regiune supusă constant atacurilor. Pentru Abu Dhabi, eliminarea amenințării iraniene este o condiție de securitate economică. Arabia Saudită susține aceleași obiective strategice — neutralizarea programului nuclear iranian, distrugerea capacităților balistice și limitarea rețelelor proxy — dar adoptă o abordare mai prudentă. Vulnerabilitatea infrastructurii energetice, pilon central al economiei saudite, impune o gestionare atentă a escaladării. Mohammed bin Salman este conștient că un conflict prelungit crește exponențial riscurile interne. La polul opus, Qatar și Oman rămân ancorate în logica diplomatică. Rolul lor tradițional de mediatori și canalele deschise cu Teheranul le determină să evite un scenariu de colaps total al Iranului, care ar putea genera un vid de putere cu efecte imprevizibile.
Condițiile pentru pace și limitele scenariului maximalist
Cerințele formulate de Riyadh și Abu Dhabi pentru încheierea conflictului sunt extrem de ambițioase:
- neutralizarea completă a programului nuclear iranian
- distrugerea capacităților balistice
- eliminarea rețelei de grupuri proxy din Liban, Yemen, Irak și Siria
- garanții permanente privind securitatea Strâmtoarea Hormuz
În esență, aceste obiective implică o transformare fundamentală a regimului iranian. Problema este una de fezabilitate: atingerea lor prin mijloace exclusiv militare este extrem de dificilă chiar și pentru o coaliție condusă de SUA. În paralel, Donald Trump oscilează între dorința de a încheia rapid conflictul și presiunile aliaților din Golf pentru continuarea operațiunilor. Această ambivalență generează incertitudine strategică și slăbește coerența obiectivelor de război.
Riscurile escaladării și dilema implicării directe
Participarea directă a statelor din Golf la operațiuni ofensive rămâne, deocamdată, limitată. Washingtonul nu a solicitat explicit acest lucru, iar riscurile operaționale sunt reale — inclusiv incidente de foc prietenesc, deja înregistrate în primele faze ale conflictului. În plus, doar Emiratele Arabe Unite și Bahrain au relații diplomatice oficiale cu Israelul, ceea ce complică o eventuală coaliție militară extinsă. Iranul a transmis clar că va răspunde prin lovirea infrastructurii critice regionale — inclusiv instalațiile de desalinizare, vitale pentru aprovizionarea cu apă. Astfel, statele din Golf se confruntă cu o dilemă strategică: cu cât susțin mai puternic escaladarea, cu atât devin mai vulnerabile la represalii.
Concluzie
Sprijinul aliaților din Golf pentru continuarea războiului reflectă o convergență reală de interese strategice, dar și diferențe profunde în evaluarea riscurilor și a mijloacelor. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite văd o fereastră istorică pentru remodelarea ordinii regionale, însă sunt conștiente că fiecare zi de conflict le expune propriile vulnerabilități. Qatar și Oman preferă diplomația, în timp ce implicarea militară directă rămâne un scenariu condiționat de o escaladare majoră. În final, totul depinde de un factor critic: coerența strategică a Washingtonului. Iar, în acest moment, tocmai aceasta rămâne cea mai mare necunoscută a ecuației.
