Declarațiile președintelui Donald Trump privind o eventuala retragere a Statelor Unite din NATO au provocat îngrijorare profunda in cancelariile europene și în rândul analiștilor de politica externa.
Cu toate acestea, privind în perspectiva istorica, amenințarea nu este nici noua, nici izolată. Trump însuși lansase avertismente similare în cursul primului sau mandat (2017-2021), punând sub semnul întrebării angajamentele de securitate ale Washingtonului fata de aliații europeni. Ceea ce este mai puțin cunoscut publicului larg este ca și alți lideri americani, înaintea lui, au exprimat îndoieli similare cu privire la validitatea și utilitatea Alianței Atlantice. Aceasta recurență nu este o simpla coincidenta politica. Ea reflecta o tensiune structurala adânc înrădăcinata în cultura politică americana: tradiția izolaționistă. De la fondarea republicii, SUA au oscilat între tentația retragerii din afacerile lumii și asumarea unui rol de lider global. NATO, prin natura sa, implica angajamente obligatorii fata de state aflate la mii de kilometri depărtare – un concept care s-a ciocnit mereu de instinctul american de a prioritiza interesele nationale imediate.
Este ușor să uitam că NATO a fost, înainte de orice, un proiect improbabil. În primăvara anului 1940, sondajele de opinie arătau ca 96% dintre americani se opuneau intrării Statelor Unite În cel de-al Doilea Război Mondial. Franklin D. Roosevelt câștigase alegerile prezidențiale tocmai pe promisiunea ca va ține America departe de conflictele europene. Dacă izolaționismul ar fi triumfat, istoria Europei ar fi arătat cu totul altfel.
Chiar si după victoria aliata, formarea unei alianțe militare permanente era departe de a fi certa. Pe 5 martie 1946, fostul prim-ministru britanic Winston Churchill a ținut celebrul discurs de la Fulton, Missouri, în care a introdus expresia Cortina de Fier. Churchill descria divizarea brutala a Europei de către Armata Roșie sovietică și avertiza asupra pericolului expansionismului comunist, pledând pentru o alianță a democrațiilor occidentale. Discursul a intrat în istorie – dar nu ca un triumf, ci ca un scandal. Chiar preşedintele Truman, prezent la tribuna, si-a exprimat iritarea. Wall Street Journal l-a condamnat, revistele de stânga l-au ridiculizat, iar cel mai influent comentator al epocii, Walter Lippmann, l-a calificat drept o gafa catastrofala.
Nici europenii nu erau, în bloc, entuziasmați. Generalul Charles de Gaulle, primul lider al Franței postbelice, s-a grăbit sa-l viziteze pe Stalin în noiembrie 1944, visând la o alianță franco-rusa care sa echilibreze influenta anglo-americana. Franța, cu imperiul sau colonial încă intact și interese extinse în lumea arabo-musulmana, a teoretizat ulterior ca NATO ar trebui să-și extindă sfera de responsabilitate în Orientul Mijlociu – propunere respinsă de Washington. Alianța Atlantica s-a născut, astfel, nu ca un consens natural, ci ca un compromis fragil, impus de realitățile Războiului Rece.
Cele mai grave crize existențiale pe care le-a traversat NATO de-a lungul istoriei sale nu au izvorât din Europa, ci din Orientul Mijlociu. Paradoxal, o regiune care se afla în afara ariei de responsabilitate oficiale a alianței a reprezentat, în mod repetat, sursa principala de fricțiune interna.
Prima criza majora a survenit in 1956, in jurul Canalului Suez. Regatul Unit și Franța, ambele membre NATO, au intervenit militar alături de Israel împotriva Egiptului lui Nasser, care naționalizase canalul – o artera vitala pentru aprovizionarea cu petrol a Europei. Preşedintele republican Dwight Eisenhower, fost comandant suprem al forțelor aliate in Europa, a reacționat cu o duritate surprinzătoare, obligând forțele anglo-franceze să se retragă. Sciziunea era cu atât mai semnificativa cu cât reflecta o asimetrie energetica: în acea perioada, SUA erau cel mai mare producător mondial de petrol și nu depindeau de rutele de aprovizionare din Orientul Mijlociu, spre deosebire de aliații europeni.
In 1973, rolurile s-au inversat. America a sprijinit Israelul în Războiul de Yom Kippur, iar ca represalii, cartelul petrolier OPEC a declanșat un embargo devastator asupra Occidentului. Multi aliați europeni s-au distanțat de poziția americană față de Israel. Preşedintele Nixon si secretarul de stat Kissinger au condamnat cu asprime Europa, au declarat NATO inutil si au amenințat retragerea trupelor americane din Germania de Vest – un gest cu consecințe potențial catastrofale în plin Război Rece. Criza din 2003 a adăugat un al treilea episod: invazia Irakului, ordonata de George W. Bush sub pretextul armelor de distrugere in masa – pretexte care s-au dovedit a fi false – a produs o ruptura profunda cu Germania lui Schroeder și Franța lui Chirac, ambele refuzând sa participe la conflict.
Atacurile la adresa NATO nu au venit niciodată doar din exterior sau din rândul liderilor politici. În Europa anilor 1960 si 1970, mișcările anti-NATO au mobilizat milioane de oameni. Războiul din Vietnam a erodat masiv credibilitatea morala a Statelor Unite în rândul opiniei publice europene, în timp ce criza euro-rachetelor – declanșată de desfășurarea de noi focoase nucleare sovietice îndreptate spre Europa Occidentala – a generat demonstrații de strada de amploare atunci când NATO a decis instalarea unor rachete echivalente ca răspuns. În aceasta perioada, Alianța nu era criticata ca inutila, ci ca periculoasă: un factor de escaladare a tensiunilor cu URSS, mai degrabă decât un scut defensiv.
Astfel, NATO a fost victima unor acuzații contradictorii: americanii o considerau uneori o povara costisitoare care limita libertatea de acțiune a Washingtonului, în timp ce europenii o percepeau alternativ ca un instrument al politicii imperiale americane sau ca o instituție care îi expunea inutil riscului unui război nuclear. Aceasta dinamica tensionata și oscilantă reprezintă, paradoxal, unul dintre motivele pentru care alianța a supraviețuit: nicio tabără nu a fost niciodată suficient de convinsa ca poate renunța la beneficiile pe care cealaltă le oferea.
Mark Twain (sau poate altcineva) observa că istoria nu se repetă niciodată identic, dar rimează cu ea însăși. Privind traiectoria NATO de la discursul respins al lui Churchill până la amenințările recente ale lui Trump, aceasta rima devine izbitoare. Alianța Atlantica s-a confruntat, la intervale regulate, cu profețiile propriei sale dispariții. A traversat crize generate de războaie coloniale, embargouri petroliere, invazii ilegale și valuri de antimilitarism popular. Și a supraviețuit fiecăreia.
Aceasta nu înseamnă ca NATO este invulnerabila sau ca tensiunile actuale sunt lipsite de gravitate. Înseamna, în schimb, ca instituțiile construite pe interese convergente, chiar si conflictuale, au o capacitate de reziliența care depășește adesea calculele pe termen scurt ale liderilor politici. Fiecare criza a obligat membrii alianței sa renegocieze termenii coabitării, sa redistribuie costurile si beneficiile și să redefinească, în lumina noilor realități geopolitice, de ce au nevoie unii de ceilalți.
Întrebarea relevantă nu este, prin urmare, dacă NATO va supraviețui amenințărilor prezente – istoria sugerează că, cel mai probabil, o v-a face. Întrebarea este ce forma va lua alianța după aceasta noua runda de renegocieri și ce prețuri vor plăti, în termeni de autonomie strategica și coeziune interna, atât Statele Unite, cât și partenerii lor europeni. Istoria nu oferă certitudini, dar oferă perspective. Si perspectiva pe care o oferă în cazul NATO este aceea a unei instituții care a știut, de fiecare data, sa transforme criza in oportunitate de reinventare.
