1. Absolut jenibilă discuția despre Nicușor Dan și poza cu Trump. Că poza e o captură de pe telefon, că e poză de grup, că Trump a făcut poză cu Nicușor, pe care l-a confundat cu premierul României. Și de ce l-a confundat cu premierul? Fiindcă au fost prea puțini președinți la conferința aia? Pentru că Trump a vrut să transmită că România are un președinte la mâna a doua, ales la masa verde?
2. Nicușor are poza. Punct. Contestăm poza și facem analize inutile. Nicușor e în poză cu Trump și asta a fost lucrarea. Cred că 300, dacă nu 1000, de ospătari din Barcelona au poză cu Messi. Probabil că vreo 50 de chelneri, nu mai amintesc de șefii de sală, au și tricouri semnate de Messi. Nicușor are și el. Șapca roșie, cu MAGA. Le-a tras-o ospătarilor. E și el ”useranist” – nu știu cine a scornit cuvântul, dar îl invidiez și îl felicit.
3. Știți câte poze avea Ceaușescu cu președinții Americii, ai Franței și cu Regina Angliei? Câte voia el. Putea să-și facă paișpe albume. Ceaușescu stătea două trei-zile cu șefii planetei. Față în față. Unu la unu. Și se întâlnea cu ei și la aeroport, și la masa oficială. Dădeau și o declarație comună. Pe președinții Americii și ai Franței i-a avut și la București. Aici nu-i vorba despre nostalgii comuniste, ci despre statistică. Ziariștii de la Scânteia, de la România Liberă și secția de presă a CC al PCR aveau de ales trei poze de prima pagină din 100.
4. Iar Elena Ceaușescu… Oho! Acum urmează ceva distractiv. În 1978, Dorian Galbinski – crescut la Constanța, plecat în Israel și ajuns ziarist la BBC – a fost unul dintre cei doi interpreți principali ai guvernului britanic în cursul vizitei lui Ceaușescu la Londra. În cartea ”Viața trece ca un glonț – Memoriile unui reporter BBC”, domnul Galbinski a povestit un episod de la recepția oficială. ”Am fost așezat între ducesa de Kent și Ștefan Andrei. La dreapta acestuia ședea regina-mamă, iar în dreapta ei Elena Ceaușescu. În timp ce conversam cu ducesa de Kent, Elena Ceaușescu recita din Muma lui Ștefan cel Mare a lui Bolintineanu, iar interpreta ei traducea versurile pentru regina-mamă, care lăsa impresia că nu a auzit în viața ei ceva mai interesant. Țin minte că toți cei din jurul ei dădeau semne că nu prea se simțeau în largul lor. Să zicem că, în cel mai bun caz, a fost un episod neconvențional. Dar trebuie spus, spre meritul Elenei Ceaușescu, că recita cu pasiune.”
5. Ar fi fost frumos să meargă și Nicușor la Trump cu o doamnă, dar nu cu Mirabela, că femeia are simțul ridicolului. Trebuia să o ia pe Clotilde, ca să-i recite Melaniei Trump niște panseuri de Liiceanu, care e la fel de actual ca Bolintineanu. Cred că Liiceanu, în copilărie, nu înjura ca orice alt elev, când golanul clasei îi scuipa în penar. El înjura ca în cărți, se credea d’ Artagnan, și zicea ”mii de trăsnete și fulgere!” Și derbedeul din ultima bancă îi răspundea ”mai du-te-n p… mea, băi, Dartaniane!”
