De la războaiele din Orientul Mijlociu la competiția tehnologică, lumea se fragmentează tocmai când ar avea mai multă nevoie de coeziune.
Când economiștii Fondului Monetar Internațional au revizuit în jos previziunile de creștere pentru economiile asiatice emergente — de la 5% la 4,9% pentru 2026 — cifrele păreau la prima vedere modeste, aproape nesemnificative. Dar contextul le conferă o altă greutate. Scăderea vine după ce aceleași economii înregistraseră o creștere robustă de 5,5% în 2025, iar cauza principală este un singur eveniment: războiul din Iran, declanșat pe 28 februarie. Blocarea Strâmtorii Hormuz, prin care tranzitează o cincime din petrolul și gazul mondial, a trimis unde de șoc prin toate economiile dependente de hidrocarburi din Golf — și acelea sunt practic toate economiile mari ale lumii. Dar dincolo de paguba economică imediată, criza din Orientul Mijlociu relevă ceva și mai îngrijorător: lumea se fragmentează tocmai în momentul în care ar trebui să coopereze pe dosarele care contează cu adevărat pe termen lung. Cel mai important dintre acestea este inteligența artificială.
O cursă fără reguli, fără arbitru
La conferința AI+Intelligence organizată de Special Competitive Studies Project la Washington, săptămâna trecută, două dintre cele mai importante voci din lumea informațiilor occidentale au ridicat un semnal de alarmă care a rămas, predictibil, umbrit de știrile despre blocada navală din Hormuz și negocierile eșuate de la Islamabad. Richard Moore, fostul director al MI6 — serviciul secret extern britanic — a formulat problema cu o claritate rară pentru un om al serviciilor: „Sunt cu adevărat îngrijorat de acest lucru. Pentru că în acest fel de Joc al Tronurilor geopolitic în care suntem cu toții angajați — fie că este vorba de conflictul din jurul Iranului, fie de Ucraina, fie de îngrijorările privind Taiwan sau Marea Chinei de Sud — toate acestea înseamnă că nu ne concentrăm pe bunurile comune globale, pe lucrurile pentru care trebuie să găsim o modalitate de a ajunge la un acord.” Mesajul este simplu și brutal: rivalitățile geopolitice actuale consumă exact capacitatea diplomatică și politică de care lumea ar avea nevoie pentru a stabili norme și acorduri internaționale privind inteligența artificială. Și, spre deosebire de războaiele convenționale care se desfășoară pe fronturi delimitate geografic, cursa pentru IA nu are frontiere — ea se desfășoară simultan în laboratoare, centre de date, agenții de informații și fabrici din întreaga lume.
CIA și cele 300 de proiecte
De cealaltă parte a eșichierului, directorul adjunct al CIA Michael Ellis a oferit publicului de la aceeași conferință o fereastră rară spre dimensiunea internă a cursei americane pentru IA. Cifrele sunt revelatoare: în 2025 singur, CIA a derulat peste 300 de proiecte bazate pe inteligență artificială. Douăsprezece dintre ele operează deja în mod autonom — fără ca un om să le ghideze sau să le aprobe fiecare decizie în timp real. „Facem tot ce putem pentru a câștiga cursa IA”, a declarat Ellis, fără să lase loc de ambiguitate cu privire la natura competitivă a efortului. Dar el a schițat și o viziune de termen mediu care ridică întrebări serioase dincolo de performanța imediată: „În decurs de un deceniu, vom vedea IA trecând de la a funcționa ca un instrument la a fi mai mult un partener autonom de misiune — dar unul mereu cu bariere clare pentru a se asigura că ființele umane pot lua decizii. Ofițerii CIA vor gestiona echipe de agenți IA într-un model hibrid care va permite creșterea masivă a vitezei și scării muncii de informații.” O agenție de informații care gestionează echipe de agenți IA autonomi este o perspectivă care, acum câțiva ani, ar fi aparținut literaturii science-fiction. Astăzi este planificarea operațională a celei mai puternice agenții de spionaj din lume. Și Statele Unite nu sunt singure în această direcție — China, Rusia, Marea Britanie, Israel și o serie de alte state avansate fac exact același lucru, în paralel și fără nicio coordonare.
Dilema ”prizonierului” la scară planetară
Teoria jocurilor numește „dilema prizonierului” acea situație în care doi actori raționali, acționând fiecare în propriul interes, produc un rezultat mai prost pentru amândoi decât ar fi obținut prin cooperare. Aplicată la cursa globală pentru IA, dilema devine aproape perfectă. Fiecare mare putere are un stimulent puternic să avanseze cât mai rapid posibil în dezvoltarea capacităților de IA militare și de informații, fără să aștepte un acord internațional care ar putea încetini ritmul. Problema este că, dacă toată lumea face acest lucru simultan, nimeni nu reușește să stabilească bariere împotriva utilizării irresponsabile, a erorilor de calcul sau a escaladării accidentale. Sistemele autonome care iau decizii fără supraveghere umană în contexte militare sau de informații reprezintă un risc sistemic pe care niciun actor individual nu îl poate gestiona singur. Moore a subliniat tocmai acest paradox: lumea are nevoie de acorduri internaționale tocmai în domeniile în care rivalitățile politice sunt cele mai acute. Și criza actuală din Orientul Mijlociu, cu fragmentarea alianțelor occidentale pe care o produce — SUA pe de o parte, Europa și Canada pe alta — erodează exact capacitatea multilaterală necesară pentru astfel de acorduri.
Războiul din Iran și costul ascuns al distragerii atenției
Impactul economic al conflictului din Iran se măsoară în puncte procentuale de creștere pierdută și în prețuri la energie care au explodat — petrolul Brent a depășit 100 de dolari pe baril în repetate rânduri de la izbucnirea ostilităților. Dar există un cost mai puțin vizibil și, pe termen lung, potențial mai grav: distragerea atenției politice și diplomatice de la dosarele structurale. Diplomații europeni sunt prinși între gestionarea crizei energetice imediate, eforturile de a media un armistițiu durabil, tensiunile cu Washingtonul și propriile nevoi de reînarmare în fața amenințării ruse. În acest context, negocierea unor norme internaționale privind IA nu se află pe nicio agendă prioritară. Nici pentru americani, absorbiți de blocada din Hormuz și de alegerile de la jumătatea mandatului din noiembrie. Nici pentru chinezi, care navighează între propriile crize interne, relațiile comerciale cu SUA și proximul summit Xi-Trump. Rezultatul este un vid de guvernanță globală în exact domeniul în care viteza de dezvoltare este cea mai rapidă și consecințele unui accident sau ale unei utilizări irresponsabile sunt cele mai greu de controlat.
Lecția pe care nimeni nu o trage
Există o ironie dureroasă în situația actuală. Conferința la care Moore și Ellis au vorbit a generat puțin ecou mediatic — eclipsată de știrile despre blocada navală, despre negocierile israeliano-libaneze de la Washington și despre prăbușirea armistițiului Iran-SUA. Exact dinamica pe care Moore o descria — crize geopolitice imediate care consumă atenția și împiedică concentrarea pe probleme sistemice — s-a produs în timp real, în jurul propriilor lui cuvinte. Previziunile economice revizuite pentru Asia nu sunt dezastruoase. O creștere de 4,9% rămâne respectabilă. Dar ele sunt un simptom al unui model mai larg: lumea plătește deja costurile unui sistem internațional care se fragmentează, în care fiecare criză creează premisele pentru următoarea, iar capacitatea de cooperare se erodează tocmai când provocările comune — IA, clima, riscurile biologice — devin mai mari. Cursa pentru inteligența artificială se va accelera indiferent de ceea ce se întâmplă la Hormuz sau la Islamabad. Întrebarea nu este dacă lumea va intra în era sistemelor autonome de informații și decizie militară — ci dacă va face acest lucru cu sau fără reguli comune. Deocamdată, toate semnalele indică spre varianta fără.
