Armistițiul anunțat între Statele Unite și Iran a fost fragil încă din primul moment. Totuși, întrebarea dacă va rezista sau nu două săptămâni este secundară față de miza cu adevărat importantă: cine are mai mult de pierdut dacă războiul reia.
Răspunsul este clar — Iranul se află într-o poziție mult mai vulnerabilă decât lasă să se înțeleagă, iar administrația Trump trebuie să negocieze pornind tocmai de la această realitate. Trump a anunțat pauza în lupte cu câteva ore înainte de propriul său termen-limită, după ce amenințase că va distruge „civilizația” iraniană dacă Teheranul nu cedează. Deși tonul a fost unul de fanfaronadă, logica din spatele acestei posturi era să smulgă concesii majore. Efectele imediate ale anunțului au fost semnificative: prețurile petrolului au înregistrat cea mai mare scădere zilnică din 2020, iar bursa americană a crescut cu peste 1.300 de puncte într-o singură zi — semne clare că piețele consideră că Washingtonul deține controlul situației.
Pozițiile ireconciliabile ale celor două părți
Negocierile propriu-zise urmează să aibă loc la Islamabad (dacă vor avea loc?), cu o delegație americană condusă de vicepreședintele J.D. Vance, alături de Jared Kushner și trimisul special Steve Witkoff. Obiectivele declarate ale lui Trump sunt clare: redeschiderea Strâmtorii Hormuz, evitarea unui război prelungit și, mai ales, împiedicarea Iranului de a obține arma nucleară. Iranul, în schimb, vine la masa negocierilor cu cereri pe care puțini analiști le consideră serioase: retragerea completă a tuturor trupelor americane din Orientul Mijlociu și recunoașterea dreptului Iranului de a-și continua programul nuclear. Aceste poziții sunt practic inacceptabile pentru orice administrație americană, cu atât mai mult pentru una care tocmai a purtat un război pentru a preveni exact acest scenariu. Comportamentul Teheranului — care amenință deja că se va retrage din negocieri și acuză Washingtonul de încălcarea armistițiului — sugerează că regimul încearcă să câștige timp, nu să ajungă la un acord real.
Lecțiile istorice: Ce să nu repeți
Acordul nuclear din 2015 — cunoscut oficial ca Planul Comun Cuprinzător de Acțiune (JCPOA) și negociat de administrația Obama împreună cu cele cinci mari puteri și Germania — a oferit Iranului un avantaj economic considerabil în schimbul unor limitări temporare și parțiale ale programului nuclear. Concret, Teheranul a primit deblocarea a aproximativ 100 de miliarde de dolari în active înghețate și ridicarea unui pachet larg de sancțiuni internaționale. Economia iraniană, care se contractase semnificativ sub presiunea sancțiunilor, a crescut cu peste 12% în anul imediat următor semnării acordului. Exporturile de petrol au urcat de la aproximativ un milion de barili pe zi la peste 2,5 milioane, redând regimului oxigenul financiar de care avea nevoie pentru a supraviețui și a acționa pe plan regional. Problema fundamentală a acordului nu era ce conținea, ci ce omitea deliberat. JCPOA nu aborda programul de rachete balistice al Iranului, nu limita finanțarea grupărilor proxy și nu impunea nicio restricție asupra activităților regionale destabilizatoare ale Teheranului. În anii imediat următori semnării, Iranul și-a sporit sprijinul financiar și militar față de Hezbollah — estimat la peste 700 de milioane de dolari anual —, a continuat să armeze rebelii Houthi din Yemen și a consolidat prezența militară a Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice în Siria și Irak. A fost, în esență, un acord care a întărit adversarul fără a-i schimba comportamentul sau ambițiile. Prima administrație Trump a adoptat o abordare diametral opusă. În mai 2018, Washingtonul s-a retras unilateral din JCPOA și a reintrodus un regim de sancțiuni cu o amploare fără precedent — o strategie denumită oficial „presiune maximă.” Efectele economice au fost rapide și severe: exporturile iraniene de petrol s-au prăbușit de la 2,5 milioane de barili pe zi la sub 400.000, moneda națională, rialul, și-a pierdut peste 60% din valoare față de dolar în câțiva ani, iar inflația a depășit 40% în 2019. Veniturile guvernamentale au scăzut dramatic, iar capacitatea Teheranului de a-și finanța rețelele regionale s-a redus vizibil — Hamas și Hezbollah au raportat ei înșiși dificultăți financiare semnificative în această perioadă. Asasinarea generalului Qassem Soleimani în ianuarie 2020 a decapitat, în plus, structura de comandă a operațiunilor iraniene externe, provocând o dezorganizare temporară, dar semnificativă, a rețelei de proxy-uri. Administrația Biden a moștenit în 2021 un Iran slăbit economic și izolat diplomatic, dar a ales să negocieze revenirea la JCPOA în loc să capitalizeze această poziție de forță. Timp de aproape trei ani, negocieri intermitente s-au desfășurat la Viena fără a produce un acord, în timp ce Iranul și-a folosit răgazul diplomatic pentru a accelera îmbogățirea uraniului — ajungând, potrivit Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, la niveluri de puritate de 60%, aproape de pragul necesar fabricării unei bombe, și acumulând stocuri de uraniu îmbogățit de zeci de ori mai mari decât permitea JCPOA. Totodată, finanțarea proxy-urilor a fost reluată și extinsă, Hamasul executând în octombrie 2023 cel mai sângeros atac terorist împotriva Israelului din istoria sa. Lecția pe care o extrag analiștii conservatori americani din acest șir de decizii este directă: concesiile fără reciprocitate nu moderează regimul iranian, ci îl consolidează. A negocia de dragul negocierii — acceptând un acord parțial pentru a obține o pauză diplomatică — s-a dovedit, în ambele cazuri Obama și Biden, mai periculos pe termen lung decât absența unui acord. Iranul a știut mereu să transforme timpul câștigat la masa negocierilor în capabilități militare și nucleare suplimentare.
Bilanțul militar și pericolele rămase
Pe plan militar, rezultatele campaniei americane sunt substanțiale. Generalul Dan Caine, șeful Statului Major Întrunit, a confirmat că 80% din apărarea aeriană a Iranului a fost distrusă, inclusiv peste 450 de situri de depozitare a rachetelor balistice și 800 de depozite de drone. Zeci dintre liderii de top ai regimului au fost eliminați. Cu toate acestea, regimul în sine rămâne intact, iar materialul nuclear nerecuperat constituie o preocupare serioasă. Capacitatea Iranului de a se reface pe termen mediu nu trebuie subestimată — mai ales dacă negocierile îi oferă răgazul de care are nevoie pentru a se reorganiza.
Concluzie: Niciun acord este mai bun decât un acord prost
Iranul are mai mult de pierdut din reluarea războiului decât Statele Unite. Washingtonul negociază dintr-o poziție de forță reală, iar tentația de a accepta un acord superficial doar pentru a pune capăt conflictului ar fi o eroare strategică gravă. Dorința de pace este legitimă și de înțeles, dar un acord care lasă Iranul cu capacități nucleare, cu controlul Strâmtorii Hormuz și cu rețelele sale de proxy-uri intacte nu ar reprezenta o victorie — ci o amânare costisitoare a unui conflict inevitabil.
