Vorbea calm, vorbea pentru minte, inimă și fotbalul din care făcuse un cosmos gazonat, vorbea în timp ce construia. Dar și când ridica tonul în vestiar sau la marginea terenului, și când se ridica de pe banca de rezerve, și când se ridica, fiindcă mereu se ridica, după loviturile primite de la toți nereușiții, Mircea Lucescu avea în fiecare propoziție câteva idei și în fiecare verb câteva planuri. A încercat să schimbe gramatica mingii și să fie mai mult ca perfectul într-un fotbal al diminutivului ”binișor”. N-a reușit întotdeauna, de ce să vă mint, n-a reușit întotdeauna, pentru că în jocul ăsta, în industria asta depinzi și de proști, și de ticăloși, și de șansă. N-ar fi rău dacă proștii și ticăloșii ar iubi fotbalul. Mircea Lucescu era de o înzestrare spirituală fără limite, așa cum era și iubirea lui față de fotbal. Avea o inimă cât tot stadionul, o inimă mai mare decât miocardul, epicardul și endocardul, acești pereți în care n-a mai încăput dragostea lui pentru fotbal.
De ce țin și voi ține atât de mult la Lucescu? Pentru că fac asta din copilărie și pentru că Lucescu mi-a înfrumusețat adolescența. Îl admiram de când era la Corvinul, îl iubesc de la acel 0-0 din 1982 de la Florența, contra Italiei – campioana mondială. Italia de azi a ratat prezența la mondiale, Mircea Lucescu a plecat pe un stadion unde rezultatul va depinde doar de el.
Prima dată am ajuns la Florența în 2013. Nu era waze, mă descurcam prost la volan și mă grăbeam să văd statuile din Piazza della Signoria, mormintele lui Michelangelo, Machiavelli și Galileo Galilei din Santa Croce. Eram într-o periferie a Florenței, eram nervos și deodată am văzut un indicator pe care scria Stadio Comunale. M-am înseninat brusc. ”Ce ai, dragă?”, m-a întrebat soția. ”Aici i-a încurcat Mircea Lucescu pe campionii mondiali.” Și mi-am aprins o țigară. Și eram iar copil. Și eram fericit ca în acel început de iarnă din 1982. ”Și vezi că s-a pus semaforul, și vezi că ai trecut pe roșu!”, mi-a spus Cristina. Și ce dacă? Și pe urmă am ajuns unde îmi doream de mult să ajung. Între Primăvara lui Botticelli și Santa Famiglia lui Michelangelo. La Florența, geniul și puterea, catolicismul și trădarea, banii și perversitatea politică, familiile influente și maeștrii Renașterii s-au aliat în pecetea Adorației și a Splendorii.
A doua zi am fost la Carrara, de unde își lua Michelangelo blocurile de marmură. Fotbalul românesc a fost Carrara lui Lucescu. Un maestru în arta pietrei în care au dat cu pietre și proștii, și câțiva deștepți. Cu deștepții se împăcase. Lucescu era mai înțelept decât ei și mai bogat sufletește decât noi toți. Universalul Mircea Lucescu joacă, joacă, joacă, meciul lui nu se va opri niciodată.
