Războiul din Iran este în plină desfășurare și înainte de a analiza situația din Golf ar trebui să ne uitam puțin în urmă și să înțelegem începutul acestuia nu să sărim direct la problema armelor nucleare. Războiul a izbucnit sâmbătă, 28 februarie, în zori.
Operațiunea „Epic Fury” — lovituri aeriene masive ale SUA și Israelului asupra Teheranului, Isfahanului, Qom-ului — a schimbat brusc harta geopolitică a lumii. Atacul a inclus eliminarea liderului suprem Ali Khamenei, al cărui complex a fost distrus, precum și a mai multor alți oficiali iranieni de rang înalt. În câteva ore, lumea s-a trezit în fața celui mai mare conflict armat din Orientul Mijlociu de la invazia Irakului din 2003. Bazele americane de pe teritoriul României — în alertă. Contextul militar face tăcerea diplomatică românească și mai vizibilă. Departamentul american al Apărării a ridicat nivelul de alertă la toate bazele militare americane, inclusiv cele din România: Deveselu, Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii. În total, în țara noastră se află între 1.000 și 1.200 de militari americani. Bazele militarea există. Militarii americani sunt acolo. Dar să fie clar ambiguitatea nu este gratuită.
Washingtonul notează cine tace și cine vorbește
Dragi politicieni români chiar nu ați înțeles lucrul acesta? Acum tăcerea nu este de aur este pur si simplu prostie. Spania a interzis SUA să-i folosească teritoriul și spațiul aerian, iar Trump a amenințat deschis cu ruperea relațiilor comerciale cu Madridul. Marea Britanie a interzis utilizarea bazei Diego Garcia iar relația tradițională cu Washingtonul s-a prăbușit. România nu a mers atât de departe — dar nici în direcția opusă. România a păstrat tăcerea până acum cu privire la eforturile continue ale Statelor Unite de a elibera poporul iranian. ”Sperăm că România, în calitate de partener strategic al Americii, se va alătura numeroaselor alte țări care și-au anunțat deja sprijinul”, au transmis foștii ambasadori americani. Mesajul este diplomatic în formă, dar categoric în fond. Nu este o rugăminte. Este un avertisment. Și el vine înainte ca Washingtonul să ceară oficial o poziție. Când va cere România va trebui să răspundă cu mai mult decât tăcere. Suntem între scaune ca de obicei. Președintele Emmanuel Macron a propus o cooperare nucleară fără precedent pentru apărarea Europei, cu Germania ca „partener-cheie”, însoțită de o dezvoltare a arsenalului francez, insistând că Franța va rămâne suverană în utilizarea forței. Concret, Parisul va permite desfășurarea aeronavelor sale nucleare în țări aliate, iar partenerii săi vor putea să participe la exerciții franceze de descurajare nucleară. Un detaliu esențial: „Nu va exista o partajare a deciziei finale – nici la planificare, nici la implementare”, a precizat Macron. Altfel spus, Franța decide singură dacă și când folosește armele nucleare — celelalte state nu primesc butonul, ci primesc prezența fizică a aeronavelor și participarea la exerciții. Surse oficiale din Administrația Prezidențială susțin că România analizează propunerea, iar România a participat la discuțiile pe această temă, care au avut loc în interiorul NATO, dar că nu a luat o decizie. Ministrul de Externe Oana Țoiu a declarat că decizia trebuie discutată în Consiliul Suprem de Apărare al Țării, prezidat de președinte. Greșit! Numai Parlamentul poate decide ce și cum! Noi bate câmpii cu aducerea avioanelor franțuzești și a bombelor în România.
Pe scurt: propunerea lui Macron înseamnă că avioane militare franceze cu capabilitate nucleară ar putea staționa temporar pe teritoriul României și că armata română ar participa la exerciții de descurajare nucleară alături de Franța. Nu înseamnă că România ar controla sau folosi arme nucleare — Franța păstrează controlul absolut. Dilema pentru București: mai multă securitate sau mai multă expunere ca țintă? Oricum suntem țintă a rușilor pentru ca facem parte din NATO. Dacă în privința Iranului România a tăcut, în privința umbrelei nucleare a lui Macron tabloul este și mai confuz: declarații contradictorii, poziții șovăitoare și critici acide venite inclusiv din interior. Președintele României nu a luat o poziție publică tranșantă pe niciunul dintre dosare. Poziția lui Nicușor Dan este descrisă ca previzibilă: discret, precaut, dar mereu sincronizat cu Parisul. Problema nu este cooperarea cu Franța — problema este imaginea unui lider care pare că semnează cu entuziasm orice vine livrat de Macron, fără să deschidă o dezbatere reală în societate. Criticii spun că nu există diferență vizibilă între parteneriat și aliniere automată. Ministrul de Externe Oana Țoiu a anunțat oficial că Franța a invitat România să participe la discuții privind cooperarea în cadrul umbrelei nucleare franceze. Atât. Ea a subliniat că este o etapă incipientă a discuțiilor și că subiectul trebuie discutat în CSAT, iar aceasta a refuzat să-și exprime opinia personală cu privire la oportunitatea ca România să adere la viitoare acorduri de partajare nucleară. Prieteni (cum spune un fost colonel în SRI) noi suntem în NATO și america are umbrela nucleară, nu a plecat încă nicăieri. Atunci ce avem aici? Diplomație fără direcție! Fostul președinte Băsescu sugerează că o decizie radicală acum ar putea fi prematură, deoarece „decizia este dificilă mai ales că trebuie să avem în vedere că nici Trump nu va fi veșnic. Probabil următorul președinte va fi mai echilibrat, mai predictibil sau măcar să respecte tratatele la care SUA este parte.” Cu alte cuvinte: așteptăm să treacă valul Trump. Eu zic că până atunci lumea se reorganizează următorul pas decisiv fiind întâlnirea Trump-Xi. Noi stăm în stand-by! Occidentul nu condamnă România — cel puțin nu public. Dar o ignoră progresiv, o omite de pe liste, o presează prin canale informale și o privește cu un amestec de dezamăgire și nedumerire. Într-o lume în care fiecare alianță se recalculează, tăcerea nu mai e neutralitate. E absență. Și absența, în geopolitică, se plătește.
Hai să ne vedem de ale noastre cu războiul. Politica noastră de la București este absentă din geopolitica, nu globală, din cea europeană. Constituția iraniană din 1979 a construit un sistem aparent echilibrat: alegeri, parlament, președinte, justiție — toate elementele unui stat republican modern. Dar deasupra acestor instituții a fost așezat un principiu care le domină pe toate: conducerea unui jurist suprem, lider religios neales și neresponsabil față de niciun mecanism electoral. Această arhitectură conținea o contradicție fundamentală chiar de la naștere. Când o autoritate clericală poate elimina candidați din alegeri înainte ca votul să aibă loc, când parlamentul poate fi ignorat în numele interesului islamic, când liderul suprem nu poate fi schimbat prin voința cetățenilor — atunci puterea reală nu aparține poporului, ci unei interpretări religioase specifice a dreptului divin. Statul modern se întemeiază pe un principiu simplu: autoritatea vine de jos în sus, de la cetățeni. Republica Islamică a încercat să combine această logică cu una opusă — autoritatea venind de sus în jos, de la Dumnezeu. Cele două nu pot coexista la nesfârșit. De fiecare dată când sistemul a intrat în criză, a câștigat aceeași parte: autoritatea religioasă. Nu pentru că echilibrul s-a erodat în timp, ci pentru că niciodată nu a existat un echilibru real. Structura era nesustenabilă prin construcție. Totuși, regimul nu a supraviețuit primelor decenii doar prin forță. Războiul cu Irakul din anii ’80 i-a oferit o legitimitate autentică, nu fabricată. Sacrificiul comun a sudat statul de societate într-un mod pe care represiunea singură nu l-ar fi putut realiza. Pentru cei care au trăit acel război, suveranitatea religioasă nu era o impunere — era o identitate. Problema este că această generație a îmbătrânit. Iran-ul de după 1988 s-a urbanizat, s-a educat, s-a conectat la cultura globală. Generațiile care au urmat nu mai purtau în ele trauma fondatoare a războiului. Legitimitatea construită pe sacrificiu s-a transformat treptat în ritual gol. Iar pe măsură ce memoria colectivă s-a estompat, contractul nescris dintre regim și societate a început să se destrame. Acum după moartea lui Khamenei iranienii din conducerea țării s-au reorganizat rapid. Alegerea lui Mojtaba Khamenei ca succesor al liderului suprem al Iranului are loc într-un context aproape fără precedent în istoria Republicii Islamice. Decizia a fost luată în timp ce conflictul militar din regiune este în plină desfășurare, iar clădirile Adunării Experților – instituția responsabilă constituțional de numirea liderului suprem – au fost atacate atât la Qom, cât și la Teheran. Situația ridică imediat întrebări serioase despre condițiile în care s-a desfășurat procesul de vot și despre legitimitatea sa procedurală. Potrivit informațiilor disponibile, în momentul atacurilor mai puțin de jumătate dintre cei 88 de membri ai Adunării Experților se aflau în clădire. Nu este clar câți au participat efectiv la vot, iar această lipsă de transparență alimentează suspiciuni privind caracterul reprezentativ al deciziei.
În mod normal, alegerea liderului suprem este unul dintre cele mai solemne și atent organizate procese instituționale ale statului iranian. Faptul că o astfel de decizie a fost luată în condiții de criză militară și de securitate complică inevitabil percepția asupra legitimității sale. Situația devine și mai delicată dacă este privită prin prisma ideologiei fondatoare a Republicii Islamice. Revoluția din 1979 a fost construită explicit pe respingerea monarhiei ereditare a șahului. În acest context, o succesiune de tip tată-fiu reprezintă o contradicție profundă cu spiritul revoluționar inițial. Sistemul politic iranian va trebui, inevitabil, să gestioneze această tensiune ideologică internă, mai ales în fața unui cler și a unei societăți sensibile la orice semn de transformare a republicii într-o formă de dinastie religioasă. Profilul lui Mojtaba Khamenei reflectă, la rândul său, această combinație de forță politică și vulnerabilitate instituțională. Principalul său avantaj este relația solidă cu Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), consolidată încă din perioada războiului Iran–Irak. În realitatea politică iraniană, influența asupra IRGC este esențială, deoarece această structură militară și economică reprezintă unul dintre pilonii reali ai puterii statului. De asemenea, Mojtaba Khamenei a petrecut ani întregi în proximitatea centrului decizional, funcționând în umbra tatălui său într-un rol informal, dar influent. Experiența sa amintește de rolul pe care Ahmad Khomeini l-a avut în jurul ayatollahului Ruhollah Khomeini după revoluție: o figură discretă, dar profund familiarizată cu mecanismele interne ale regimului. În plus, loialitatea sa ideologică față de principiile revoluției islamice nu este contestată în interiorul cercurilor conservatoare. În același timp, există vulnerabilități importante care pot complica consolidarea autorității sale. Mojtaba Khamenei nu deține titlul de ayatollah, iar constituția iraniană prevede explicit că liderul suprem trebuie să fie un cleric de rang înalt, cu autoritate religioasă recunoscută. Această problemă nu este doar simbolică, ci una juridică și doctrinară, care ar putea provoca rezistență în interiorul establishmentului religios. Un alt obstacol major îl reprezintă sancțiunile impuse de Statele Unite încă din 2019. Acestea limitează semnificativ marja sa de manevră diplomatică și complică orice posibilă deschidere externă în viitor.
În plus, spre deosebire de alți lideri ai republicii islamice, Mojtaba nu a ocupat niciodată o funcție publică formală, ceea ce ridică întrebări despre legitimitatea sa politică în ochii unor segmente ale clerului și ale elitei politice. În fine, informațiile despre o campanie discretă de consolidare a statutului său religios sugerează că rangul clerical ar fi fost pregătit în mod artificial pentru a-l face eligibil pentru funcția supremă. Dacă această percepție se confirmă, ea ar putea genera opoziție în rândul clericilor tradiționaliști, pentru care ierarhia religioasă trebuie să fie rezultatul unei recunoașteri autentice, nu al unei construcții politice. În aceste condiții, ascensiunea lui Mojtaba Khamenei apare mai degrabă ca rezultatul unui echilibru de putere intern într-un moment de criză majoră decât ca produsul unui proces instituțional stabil. Iar modul în care această succesiune va fi acceptată sau contestată în interiorul sistemului iranian ar putea influența decisiv stabilitatea Republicii Islamice în anii care urmează. Alegerea lui Mojtaba Khamenei în fruntea sistemului iranian transmite un mesaj clar despre raportul real de forțe din interiorul Republicii Islamice. Momentul în care a fost făcută această desemnare – în plină presiune militară și în condițiile unor lovituri directe asupra centrelor instituționale ale regimului – sugerează că procesul de succesiune nu mai este dominat de cler, ci de aparatul de securitate.
În termeni practici, decizia indică faptul că Garda Revoluționară Islamică (IRGC) a preluat controlul efectiv asupra tranziției de putere. Un lider fără o bază religioasă solidă și fără autoritate clericală independentă devine, inevitabil, dependent de sprijinul structurilor de securitate pentru a-și menține poziția. Această dependență structurală modifică echilibrul tradițional al regimului. Spre deosebire de modelul inițial al Republicii Islamice, în care autoritatea religioasă era fundamentul puterii politice, noua configurație sugerează o inversare a raportului: aparatul militar devine garantul principal al legitimității liderului. În acest sens, Mojtaba Khamenei riscă să fie perceput mai degrabă ca liderul de facto al unui sistem dominat de IRGC decât ca un lider suprem independent, în linia ayatollahului Ruhollah Khomeini sau chiar a tatălui său, Ali Khamenei, care dispuneau totuși de o anumită autoritate religioasă proprie. În paralel, reacția internațională indică faptul că noua conducere de la Teheran nu va beneficia de o perioadă de acomodare diplomatică. Mesajul transmis de serviciul de informații israelian Mossad pe platforma X – potrivit căruia „indiferent cine va fi ales, soarta sa este pecetluită” – depășește registrul retoricii obișnuite. Este, în esență, un avertisment strategic că Israelul nu intenționează să își modifice poziția militară sau politică în funcție de identitatea noului lider suprem. Prin această declarație, Tel Avivul semnalează că presiunea asupra Iranului va continua indiferent de schimbările din vârful regimului (vezi mai jos o scurta analiză) Pentru Mojtaba Khamenei, acest context creează o dilemă imediată. Dacă ar încerca o deschidere diplomatică sau negocieri cu Occidentul, o parte a establishmentului iranian ar putea interpreta acest gest drept un semn de slăbiciune într-un moment critic. Pe de altă parte, continuarea confruntării externe se desfășoară într-un context în care Iranul a suferit deja lovituri militare semnificative, iar capacitatea de răspuns a regimului este testată pe mai multe fronturi simultan. Pe termen scurt, evoluția situației poate urma mai multe scenarii.
Primul este cel al consolidării puterii. În acest caz, Mojtaba Khamenei ar reuși să creeze o alianță stabilă între IRGC și clerul conservator, folosind conflictul extern ca factor de mobilizare internă. Istoria politică a Iranului, dar și a altor state aflate în situații similare, arată că amenințările externe pot întări coeziunea unor regimuri care în condiții normale ar părea fragile.
Un al doilea scenariu este cel al fragmentării interne. Lipsa unei legitimități religioase clare ar putea alimenta tensiuni în interiorul establishmentului clerical, unde există deja rivalități vechi și diferențe doctrinare. În același timp, diverse facțiuni din interiorul IRGC sau din aparatul politic ar putea exploata vulnerabilitățile constituționale ale noii conduceri pentru a-i contesta autoritatea.
Există și un al treilea scenariu, mai pragmatic. Sub presiunea combinată a conflictului militar și a sancțiunilor economice, noul lider suprem ar putea folosi tranziția de putere ca argument pentru o ajustare a poziției Iranului față de Occident. O astfel de strategie ar permite regimului să prezinte eventualele negocieri nu ca o capitulare, ci ca o recalibrare strategică într-o nouă etapă politică. În esență, alegerea lui Mojtaba Khamenei pare mai degrabă rezultatul unui calcul de supraviețuire al sistemului decât expresia unui proces religios sau constituțional clasic. Este pariul făcut de Garda Revoluționară că un lider cu conexiuni interne puternice, chiar dacă lipsit de o legitimitate clericală deplină, poate menține stabilitatea regimului într-un moment de presiune extremă. Dacă acest pariu se va dovedi câștigător va depinde, în mare măsură, de evoluția conflictului militar și de capacitatea regimului de a-și conserva coeziunea internă în săptămânile și lunile care urmează.
Din punct de vedere militar putem spune că Forțele de Apărare ale Israelului (IDF) au efectuat atacuri multiple asupra mai multor complexe militare din sud-estul Teheranului pe 4 martie, complexe care adăpostesc sediile mai multor servicii și ramuri ale Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), precum și ale altor forțe de securitate internă. Loviturile IDF care vizează mai multe sedii afiliate IRGC din Teheran ar putea face parte dintr-un efort de a perturba lanțul de comandă și control iranian, dar acestea ar putea urmări și alte efecte, precum suprimarea și degradarea capacităților de represalii ale Iranului. Complexele din sud-estul Teheranului conțin sediile a trei dintre serviciile IRGC, inclusiv Forțele Terestre IRGC, Marina IRGC și Forța Quds IRGC.
Când Statele Unite s-au confruntat anul trecut cu rebelii Houthi din Yemen, avioanele F-16 ale Escadrilei 480 Expeditionare de Vânătoare au fost în prima linie a operațiunilor. În cadrul Operațiunii „Rough Rider”, misiunea lor a fost clară: oprirea valurilor de drone și rachete de croazieră care vizau navele de război americane din Marea Roșie. Unitatea și-a îndeplinit obiectivul cu succes, doborând 108 „ținte aeriene” și devenind una dintre primele formațiuni care au folosit în luptă aer-aer racheta AGR-20 APKWS. APKWS (Advanced Precision Kill Weapon System) a fost conceput inițial ca armă aer-sol, dar a fost adaptat pentru combaterea dronelor printr-o modificare numită FALCO – o muniție lansată din aeronave cu aripi fixe special pentru neutralizarea aparatelor fără pilot. Experiența din Yemen a demonstrat că sistemul poate oferi o soluție eficientă împotriva atacurilor cu drone ieftine, dar numeroase.Această capacitate devine cu atât mai importantă în contextul actual, în care Statele Unite se confruntă cu o amenințare mult mai mare: Iranul. Teheranul dispune de stocuri uriașe de drone Shahed, aparate relativ simple și ieftine, capabile să transporte focoase de aproximativ 45 de kilograme pe distanțe de sute de kilometri. Individual, aceste drone pot fi doborâte relativ ușor, însă lansate în valuri de zeci sau sute, ele pot suprasolicita sistemele clasice de apărare aeriană. Problema este și una economică. Interceptarea dronelor cu rachete sofisticate precum Patriot, Standard, AIM-120 AMRAAM sau AIM-9 Sidewinder este eficientă, dar extrem de costisitoare, fiecare lansare putând ajunge la sute de mii de dolari. În schimb, APKWS reprezintă o soluție mult mai ieftină și ușor de produs în cantități mari. Sistemul folosește racheta Hydra 70 de 70 mm – o armă cu origini în anii 1940 – la care se adaugă un kit modern de ghidare laser. Rezultatul este o muniție precisă, cu cost redus, capabilă să fie transportată în număr mare de avioane precum F-16 sau F-15. După ani de teste și modificări tehnice, APKWS a devenit operațional în 2014, iar până în 2026 au fost livrate peste 100.000 de unități. În ultimii ani, planificatorii militari americani au început să adapteze sistemul și pentru rol aer-aer, exact rolul pentru care fusese gândită inițial racheta din care provine. În contextul războiului actual și al proliferării dronelor iraniene, APKWS ar putea deveni una dintre armele-cheie în apărarea portavioanelor și a bazelor americane. Dacă conflictul se prelungește, importanța acestei soluții ieftine și produse în masă ar putea crește considerabil.
Post Scriptum: Republicanii din Senatul SUA l-au susținut miercuri pe președintele Donald Trump în campania sa militară împotriva Iranului, votând pentru blocarea unei rezoluții bipartizane care urmărea oprirea războiului aerian și impunea ca orice ostilități împotriva Iranului să fie autorizate de Congres. Senatul a votat 53 la 47 împotriva avansării rezoluției, în mare parte pe linii de partid — toți republicanii, mai puțin unul, votând împotriva moțiunii procedurale, iar toți democrații, mai puțin unul, susținând-o. (va urma)
