Înainte de a discuta despre Iran am să fac un scurt excurs în timp în perioada când era Consul General al Românie la Shanghai.
Există o vorbă veche în diplomație: un consul bun rezolvă probleme, unul rău creează. Contextul din Dubai readuce în discuție exact ce înseamnă discreția și autoritatea unui consul la post. Am să vă spun o întâmplare din vremea când eram Consul General la Shanghai — sunt elemente care vă pot lămuri prin ce trece cu adevărat un consul la post. Ești la ordin! Nu iau apărarea nimănui. Fiecare răspunde pentru prostiile pe care le face. Acuma și ordinele le execuți dacă sunt corecte dacă nu îți asumi cum mi-am asumat eu cu Expo 2010 când am fost pus sa semnez documente de construcție deși era o echipa destinata sa facă lucrul acesta. Dacă m-a costa? Bineînțeles.
Hai să vedem povestea Era ora 18:30 la Shanghai când a sunat telefonul. La capătul firului, Directorul Direcției Consulare de la București, Petrișor Dumitrescu, care m-a rugat să intervin și să aduc acasă trei marinari români dispăruți în portul Dalian — un port strategic, poarta maritimă principală a nord-estului Chinei, dar care se afla în Patenta consulară a colegului de la Beijing, nu a mea. Eu răspundeam de provinciile Anhui, Zhejiang și Jiangsu. Eram în China de doar două luni. O astfel de sarcină era o „pălitură de osândă” pentru orice consul abia ajuns la post. Am vorbit cu excelența sa ambasadorul Viorel Isticioaia să văd ce elemente avea în plus de cele transmise de la București. M-am așezat apoi la masă cu translatorul și am analizat situația — căutam acul în carul cu fân, adică într-unul dintre cele mai mari porturi din lume. După două ore de stat pe telefoane translatorul meu profesorul Zhou Mingde a dezlegat misterul. Am aflat că marinarii plecaseră spre aeroport. Am sunat la poliția aeroportului și i-am rugat să-i caute. Între timp, telefonul suna în continuu de la București: suna consilierul lui Băsescu, Marius Onaca, iar de la Constanța — liderul Sindicatului Liber al Navigatorilor, Adrian Mihălcioiu.
După o jumătate de oră, i-am găsit. Nu erau trei — erau cinci, plecați de la navă după un conflict cu armatorul. I-am rugat pe polițiști să-i cazeze la un hotel, plata făcând-o eu din buzunar — bani pe care nu i-am primit înapoi niciodată de la Externe. De acolo au zburat la Beijing de unde i-au preluat cei de la ambasadă. Patru ore de transpirație și, pot spune sincer, mult noroc. Băsescu sau vro ”sculă” din MAE (erau mulți învârtiți și atunci prin structura diplomatica unii chiar de la Oradea fraților Mic…) nu aveau încredere în ceea ce pot eu face în calitate de Consul General. Povestea completă o puteți citi în memoriile mele de Consul General din China. O spun aici pentru un singur motiv: pe vremea aceea nu existau proceduri clare de recuperare în astfel de situații. Totul depindea de inițiativa, rețelele și resursele personale ale omului de la post. Indiferent cine spune adevărul în cazul Dubai, scandalul funcționează pe două nivele simultan și greu de separat: unul procedural (a respectat sau nu consulul criteriile?) și unul politic (a existat sau nu o intervenție motivată partizan?). Nu răspund la întrebări pentru că lucrurile pentru mine sunt clare. Este o lipsă de ”coloană vertebrală” și multă ”scamatorie”. Timp de peste zece minute, sub un tir de întrebări repetate, Țoiu a evitat să ofere un răspuns direct privind o eventuală intervenție. Această evitare — mai mult decât orice acuzație a lui Victor Ponta — a alimentat percepția de vinovăție în spațiul public. Fără o înregistrare a convorbirii cu consulul sau un audit al listei de îmbarcare, adevărul complet rămâne indisponibil public. Gestul consulului de a da jos din mașină un copil, la presiunea șefei (așa se spune rămânând să se aducă si dovezile) este incalificabil! Hai să trecem la ale noastre ca avem multe de povestit.
Frontul de Vest: Kurzii, CIA și războiul informațional
Zvonuri, secrete, dezinformare și negări. În dimineața zilei de joi, 5 martie, speculațiile continuau să circule în regiunile de frontieră vestică ale Iranului, în timp ce grupările armate kurde negau orice implicare în operațiunile raportate cu o zi înainte de presa israeliană și americană. Contextul are însă rădăcini mai adânci. Pe 22 februarie 2026 — cu șase zile înainte de izbucnirea războiului — cinci mari grupări kurde iraniene cu baza în Irakul vecin au anunțat formarea Coaliției Forțelor Politice din Kurdistanul Iranian (CPFIK), declarând drept obiectiv principal răsturnarea regimului de la Teheran. Mișcarea nu era spontană. Ideea de a sprijini fracțiunile kurde iraniene și de a le folosi pentru un posibil ofensiv terestru din Irak în Iran a venit inițial de la premierul israelian Netanyahu și Mossad, CIA alăturându-se efortului într-o etapă ulterioară, potrivit unor oficiali americani și israelieni. Obiectivul declarat: preluarea controlului asupra unui teritoriu specific din zona kurdă a Iranului, pentru a provoca o rebeliune mai largă. Terenul era deja pregătit militar. Aviația israeliană efectuase lovituri împotriva pozițiilor militare iraniene de la granița cu Irakul, parțial pentru a pregăti terenul unui posibil flux de forțe kurde armate în nord-vestul Iranului. Reacțiile au venit rapid pe mai multe fronturi simultan. Consilierul pentru securitate națională al Irakului, Qasim Al-Araji, a declarat că Bagdadul nu va permite niciunui grup să infiltreze sau să traverseze granița iraniană pentru a desfășura operațiuni de pe teritoriul irakian. Iranul, la rândul său, a lovit preventiv — IRGC a lansat atacuri cu drone și rachete balistice împotriva sediilor PDKI din Koya și Erbil și ale Komala din Sulaymaniyah, pe 1-2 martie. Calculul strategic american are însă o fisură recunoscută chiar intern. Evaluările serviciilor de informații americane indică în mod constant că kurzii iranieni nu dețin în prezent influența sau resursele necesare pentru a alimenta o rebeliune de succes împotriva guvernului. Fracțiunile kurde iraniene nu au suficientă putere militară și ar putea ajunge să fie carne de tun. În ciuda speranțelor legate de o oportunitate istorică, kurzii rămân prudenți. Pot ei să reunească interesele adversarilor Teheranului și să beneficieze de pe urma acestora, chiar dacă războiul americano-israelian nu a dus, până acum, la căderea regimului? sau vor adăuga din nou un nou capitol în istoria kurzilor, marcată de episoade recurente de instrumentalizare urmată de abandon fatal? Recucerirea din ianuarie a zonelor controlate de kurzi în Siria de către Damasc și forțele lui Ahmed al-Sharaa, cu binecuvântarea puterilor occidentale, rămâne proaspătă în memoria tuturor.
SUA și Israel trec la o nouă fază a războiului: industria de rachete a Iranului devine principala țintă. Campania militară comună a Statelor Unite și Israelului a intrat într-o nouă etapă, concentrată acum pe lovirea industriei de apărare iraniene, în special a instalațiilor de producție de rachete. Prima fază a operațiunii a urmărit neutralizarea apărării aeriene a Iranului, lovirea structurilor de comandă și reducerea capacității Teheranului de a riposta cu rachete balistice și drone. Într-o conferință de presă susținută pe 5 martie, comandantul CENTCOM, amiralul Brad Cooper, a declarat că forțele americane și israeliene au obținut dominația aeriană asupra Iranului, ceea ce permite atacuri asupra unor ținte situate adânc pe teritoriul iranian. Potrivit acestuia, atacurile iraniene cu rachete balistice au scăzut cu aproximativ 90%, iar cele cu drone cu 83% de la începutul conflictului. În paralel, Israelul a intensificat loviturile asupra infrastructurii iraniene de rachete balistice. Armata israeliană a anunțat că a lovit sute de poziții de lansare și a distrus peste 300 de lansatoare de rachete de la începutul războiului, declanșat pe 28 februarie.
Ca răspuns la loviturile lansate de Statele Unite și Israel asupra Iranului începând cu 28 februarie 2026, Teheranul a declanșat o serie de atacuri asupra unor obiective militare și infrastructuri din întregul Orient Mijlociu. Printre țintele principale s-au numărat baze militare americane din regiune, inclusiv cartierul general al Flotei a V-a din Bahrain, baza aeriană Al Udeid din Qatar, Camp Arifjan și baza Ali Al Salem din Kuweit, baza Prince Sultan din Arabia Saudită, precum și mai multe instalații militare din Emiratele Arabe Unite. Iranul a vizat și infrastructura de avertizare și apărare antirachetă a Statelor Unite. Printre obiectivele atacate s-a aflat un radar strategic AN/FPS-132, evaluat la aproximativ 1,1 miliarde de dolari, amplasat la baza Al Udeid din Qatar, precum și trei radare AN/TPY-2 din Arabia Saudită, Iordania și Emiratele Arabe Unite. În Qatar au fost lovite și obiective civile, inclusiv infrastructura aeroportuară. În Arabia Saudită, ambasada Statelor Unite din Riad a fost vizată de drone iraniene, incidentul provocând doar pagube minore, însă autoritățile saudite au avertizat Teheranul că astfel de acțiuni riscă să amplifice tensiunile regionale. Emiratele Arabe Unite au anunțat că au detectat sau interceptat peste 180 de rachete balistice și de croazieră lansate din Iran. Stația CIA din Riad a fost lovită raportabil într-un atac cu dronă luni, relatează Washington Post. Atacul a cauzat „daune structurale” și a „prăbușit” o parte din acoperișul ambasadei, potrivit unei alerte a Departamentului de Stat obținute de Washington Post, care a adăugat că „niciun personal CIA nu a fost rănit” și că personalul ambasadei se adăpostește la locul de muncă.
Consulatul american din Dubai a fost lovit marți și a izbucnit temporar în flăcări. „Videoclipuri geolocalizate și verificate de CNN arată o coloană neagră de fum ridicându-se deasupra clădirii consulatului, vizibilă de la o distanță considerabilă.” Secretarul de stat Marco Rubio a susținut că o dronă a lovit „parcarea adiacentă clădirii cancelariei”, dar toată lumea a fost găsită sănătoasă ulterior. Pentru americanii blocați în Orientul Mijlociu, Trump a scris marți o postare pe rețelele sociale promovând site-ul de planificare și coordonare a evacuării al Departamentului de Stat. „Avem deja zboruri charter, gratuite, și rezervăm opțiuni comerciale, care ne așteptăm să devină din ce în ce mai disponibile pe măsura trecerii timpului”, a spus el. Trump a fost întrebat marți: „De ce nu a existat un plan de evacuare?” A răspuns: „Pentru că s-a întâmplat totul foarte repede.” „Costurile evacuării din Dubai cresc până la 250.000 de dolari pe măsură ce tot mai multe familii fug”, a raportat miercuri Financial Times. În același timp, trei centre de date AWS au fost avariate în urma unor atacuri cu drone, ceea ce a provocat perturbări importante ale infrastructurii web. Iranul a lansat, de asemenea, valuri succesive de rachete și drone asupra Israelului și asupra unor baze americane din regiune. Rachete balistice au fost trase și în direcția Turciei, stat membru NATO, iar în Kurdistanul irakian au fost atacate pozițiile unor grupări anti-iraniene. În paralel, Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) a anunțat închiderea Strâmtorii Hormuz pentru navigație, avertizând că nicio navă nu are voie să tranziteze zona. Mai multe tancuri petroliere au fost deja lovite de proiectile, în timp ce conflictul a ajuns la a opta zi și continuă să escaladeze.
Chiar în prima zi a războiului, Iranul a vizat infrastructura americană. Loviturile asupra bazei din Manama, Bahrain, au fost deosebit de dramatice. Un centru de comandă al Flotei a Cincea a SUA a fost lovit direct de mai multe muniții pe 28 februarie: cel puțin o rachetă și o dronă Shahed, potrivit videoclipurilor disponibile. În nordul Irakului, Aeroportul Internațional Erbil, unde este prezentă armata americană, a fost de asemenea vizat. Înregistrările publicate pe 28 februarie și 1 martie arată nori de fum ridicându-se de pe amplasament. Fotografiile satelitare realizate de Planet Labs și analizate de Le Monde confirmă că clădiri au fost distruse între acele două date. Mai multe instalații militare din Kuweit au fost de asemenea lovite, precum Baza Aeriană Ali Al-Salem, care găzduiește forțe americane. Imaginile Planet Labs arată că, începând cu 1 martie, cel puțin șase clădiri și adăposturi fuseseră avariate sau complet distruse, după cum ilustrează o comparație cu imaginile realizate la sfârșitul lunii februarie. În mod similar, la 40 de kilometri mai spre nord, cel puțin două clădiri de la Camp Buehring prezentau semne de impact, potrivit imaginilor datate 1 martie analizate de Le Monde. CNN a raportat două impacturi suplimentare în apropierea elicopterelor americane. Un videoclip filmat în aceeași zi pe bază, deschisă în 2003, la câteva săptămâni înainte de invazia americană a Irakului, arată o dronă Shahed sosind și explodând. Instalațiile americane nu sunt singurele vizate de Iran. Pe 1 martie, o bază navală situată în nord-estul Abu Dhabi-ului, Emiratele Arabe Unite, folosită de forțele armate franceze, a fost lovită de două ori. SUA și aliații săi consumă arme, și în special sisteme de apărare aeriană, într-un ritm nesustenabil. Clar, este nesustenabil din două motive. În primul rând, sistemele sunt folosite mult mai rapid decât pot fi înlocuite, date fiind limitele severe privind viteza cu care pot fi fabricate. În al doilea rând, diferența de cost dintre rachetele și dronele iraniene ieftine și sistemele americane de apărare antirachetă extrem de scumpe este flagrantă. Matematica câmpului de luptă pur și simplu nu funcționează în favoarea coaliției.
De la începutul anilor 2000, ideea unei lovituri militare împotriva Iranului a revenit periodic în dezbaterile de la Washington. De fiecare dată însă, avertismentele experților au cântărit greu: un conflict direct cu Teheranul risca să se transforme rapid într-un război regional care să lovească în primul rând aliații Statelor Unite din Orientul Mijlociu. Acest scenariu începe acum să se materializeze. După lansarea campaniei aeriene ordonate de președintele Donald Trump, Iranul a ripostat atacând obiective din statele aliate ale SUA din Golful Persic și din alte zone ale regiunii. Loviturile au ajuns inclusiv în orașe precum Dubai, centre cosmopolite cunoscute pentru stabilitatea și deschiderea lor economică. Într-un editorial, Financial Times notează că, timp de decenii, monarhiile bogate în petrol din Golf s-au prezentat investitorilor, companiilor și turiștilor drept „insule de stabilitate într-un Orient Mijlociu volatil”. Represaliile Iranului riscă însă să distrugă această imagine, transformând conflictul într-un „scenariu de coșmar” pe care liderii din Golf l-au temut de mult timp.
Post Scriptum: Evaluarea exactă a arsenalului de drone al Iranului rămâne dificilă, însă analiștii consideră că Teheranul a construit în ultimii ani una dintre cele mai mari flote de drone din regiune. Iranul a dezvoltat mai multe versiuni ale familiei Shahed, alături de alte modele din ce în ce mai sofisticate, capabile să execute misiuni de recunoaștere și lovituri la distanță mare.
În ianuarie 2025, autoritățile iraniene au anunțat că au adăugat aproximativ 1.000 de „drone strategice” la arsenalul lor. Potrivit agenției iraniene Tasnim, aceste aparate — despre care se afirmă că au o rază de acțiune de peste 2.000 de kilometri — au fost dispersate în diferite locații din țară. Ele ar fi concepute pentru a avea o semnătură radar redusă și pentru a lovi inclusiv ținte fortificate, precum buncăre sau structuri din beton. Estimările experților indică faptul că stocul de drone Shahed al Iranului s-ar putea situa între 4.000 și 6.000 de unități. O parte dintre acestea au fost furnizate Rusiei la începutul războiului din Ucraina. În prezent, dronele utilizate de Moscova — inițial Shahed-136 de origine iraniană — sunt produse în mare parte în Rusia sub denumirea Geran-2. Eu îmi permit o avertizare că, în cazul unei escaladări a conflictului din Orientul Mijlociu, nu este exclus ca Iranul să solicite la rândul său sprijin din partea Rusiei pentru furnizarea unor astfel de drone. Dronele vor reprezenta o amenințare „mai mare” decât au reprezentat-o dispozitivele explozive improvizate (IED) în războaiele din Irak și Afganistan, a declarat joi reporterilor general de brigadă Matt Ross, șeful Joint Interagency Task Force-401, la un eveniment industrial organizat de Armată. SUA a cheltuit mai mult de 20 de miliarde de dolari apărându-se împotriva Diapozitivelor Explozive Improvizate acum 20 de ani și nu a reușit niciodată să elaboreze un sistem bun de detectare a bombelor de la marginea drumului. Dar datorită eforturilor fostului secretar al Apărării Robert Gates, SUA a reușit să creeze un vehicul — MRAP-urile — care oferea cel puțin o protecție mult mai bună împotriva acestora decât humvee-urile neblindate pe care trupele le folosiseră în primii ani ai acelor războaie.
