Undeva în adâncurile munților din centrul Iranului, în tuneluri întărite cu beton armat și acoperite de zeci de metri de rocă, se află poate cel mai disputat material de pe planetă: aproape 450 de kilograme de uraniu îmbogățit iranian — suficient, în mâinile potrivite, pentru a construi până la unsprezece bombe nucleare.
Acum, după o lună de război american și israelian împotriva Iranului, președintele Donald Trump cântărește serios cea mai îndrăzneață și mai riscantă operațiune militară din mandatul său — poate din istoria recentă a Statelor Unite: trimiterea forțelor speciale în inima Iranului pentru a extrage fizic acel uraniu, sub focul inamic, și a-l aduce acasă. Dacă va da ordinul, nu se știe. Dacă va eșua, consecințele sunt de neimaginat.
Miza: unsprezece bombe nucleare
Înainte ca SUA și Israelul să lanseze Operațiunea Epic Fury pe 28 februarie 2026, Iranul deținea un stoc impresionant și îngrijorător: peste 400 de kilograme de uraniu îmbogățit la 60% și aproape 200 de kilograme de material fisionabil îmbogățit la 20% — o distanță relativ scurtă de gradul de armament de 90% necesar pentru o bombă nucleară. Directorul General al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, Rafael Grossi, a afirmat că crede că uraniul se află în principal la două situri: un tunel subteran la complexul nuclear din Isfahan și un depozit la Natanz — ambele lovite în atacurile aeriene, dar starea exactă a materialului rămâne incertă. Acesta este nucleul problemei pe care Trump o pierde din vedere cu fiecare briefing de dimineață: bombardamentele aeriene, oricât de precise, nu pot distruge uraniul. Îl pot dispersa, contamina, face mai greu de accesat — dar nu îl pot face să dispară. Singurul mod de a elimina cu certitudine amenințarea este să îl iei. „Iranul nu va mai avea o armă nucleară. Niciodată,” a spus Trump jurnaliștilor săptămâna trecută, cu simplitatea sa caracteristică. „Ne vor da praful nuclear.”
Anatomia unei operațiuni fără precedent
Surse din Pentagon descriu o misiune de o complexitate operațională rareori întâlnită în istoria militară americană — mai complicată decât Operațiunea Neptune Spear care l-a ucis pe Osama bin Laden, mai riscantă decât orice operațiune de forțe speciale din Afganistan sau Irak. Etapele ar fi aproximativ următoarele:
Faza 1 — Penetrarea spațiului aerian iranian: Echipele de forțe speciale — probabil Delta Force sau SEAL Team 6, cu sprijinul unităților Rangers din Armată — ar trebui să zboare cu elicoptere sau avioane furtive spre siturile nucleare, sub focul constant al sistemelor iraniene de apărare aeriană și al dronelor. Traseul de la bazele din Golf spre Isfahan depășește 1.000 de kilometri, o eternitate în spațiu aerian ostil.
Faza 2 — Securizarea perimetrului: Odată aterizate, trupele de luptă ar trebui să securizeze un perimetru în jurul sitului nuclear, împotriva oricărei forțe iraniene care ar răspunde. La Isfahan există o garnizoană militară permanentă. Luptele ar fi inevitabile.
Faza 3 — Excavarea și căutarea: Ingineri specializați cu echipamente de excavare ar trebui să caute prin dărâmăturile produse de bombardamente, verificând fiecare centimetru pătrat pentru mine și capcane. Uraniul este probabil conținut în 40 până la 50 de cilindri speciali care seamănă cu butelii de scufundare.
Faza 4 — Ambalarea și transportul: Cilindrii ar trebui plasați în containere speciale de transport pentru a proteja împotriva contaminării radioactive. Aceasta ar putea umple mai multe camioane militare grele.
Faza 5 — Extracția: Fie printr-un aerodrom existent, fie printr-unul improvizat construit de trupe de geniu, materialul ar trebui scos din Iran sub foc inamic continuu. „Aceasta nu este o chestiune de intra și ieși rapid,” a avertizat generalul în retragere Joseph Votel, fostul comandant al Comandamentului Central American și al Comandamentului pentru Operațiuni Speciale. „Vorbim de zile, poate o săptămână întreagă de operațiuni în teritoriu inamic.”
Precedentele istorice: Când a funcționat
Nu este prima dată când Statele Unite au extras uraniu dintr-o țară străină. Există două precedente istorice relevante — ambele efectuate în condiții radical diferite. Proiectul Sapphire, 1994: SUA au aflat că Kazahstanul post-sovietic deținea 600 de kilograme de uraniu înalt îmbogățit, moștenire a programului nuclear sovietic, slab securizate și potențial vulnerabile la proliferare. În secret, în 1994, experți americani s-au deplasat în Kazahstan și au transportat întreg materialul în Statele Unite. Operațiunea a durat câteva luni de negocieri și a fost efectuată cu consimțământul deplin al guvernului kazah. Georgia, 1998: SUA și Marea Britanie au participat la o operațiune de eliminare a uraniului puternic îmbogățit dintr-un reactor de lângă Tbilisi. Materialul a fost transportat la un complex nuclear din Scoția. Din nou, cu cooperare deplină. Diferența esențială față de scenariul iranian: ambele operațiuni au fost efectuate cu acordul țării în cauză, în condiții de pace, fără nicio amenințare militară. În Iran, în 2026, situația este diametral opusă.
Varianta diplomatică: predarea negociată
Trump știe că varianta militară este extrem de riscantă. De aceea, presează simultan pe cale diplomatică. Potrivit surselor familiarizate cu gândirea președintelui, Trump a instruit consilierii să facă din predarea uraniului o condiție non-negociabilă a oricărui acord de pace cu Iranul. Planul american în 15 puncte transmis Teheranului prin Pakistan include în mod explicit această cerință — Iranul să renunțe la întregul stoc de uraniu îmbogățit și să permită verificare completă din partea AIEA. Secretarul de Stat Marco Rubio a declarat public că această problemă trebuie rezolvată, indiferent de cum: „Oamenii vor trebui să meargă și să îl ia”, a spus Rubio într-o informare pentru Congres, fără să specifice dacă se referea la o predare voluntară sau la o confiscare cu forța. Vicepreședintele JD Vance, care conduce negocierile cu Iranul, consideră că această cerere este justificată — dar recunoaște că este una dintre cele mai dificile de acceptat pentru Teheran. „Pentru Iran, uraniul nu este doar material nuclear. Este suveranitate. Este dovada că pot. Este cartea de atu ultimă,” a explicat un fost negociator nuclear american care a preferat anonimatul. „A-l ceda înseamnă a renunța la singura garanție că nimeni nu îi va ataca din nou.”
Reacția iraniană: niciodată!
Teheranul a respins categoric orice discuție despre cedarea uraniului. „Dreptul nostru la îmbogățire nucleară este inalienabil,” a declarat ministrul iranian de externe Abbas Araghchi. „Orice acord care implică renunțarea la acest drept va fi respins.” Ironia situației nu scapă analiștilor: chiar înainte de atacul american din 28 februarie, negocieri avansate la Muscat, Oman, apropiaseră Iranul de un acord voluntar prin care ar fi acceptat să plafoneze îmbogățirea și să reducă stocurile. Negociatorii din Oman anunțaseră o „descoperire” la 27 februarie — cu o zi înainte de atac. Atacul a distrus acea oportunitate diplomatică. Acum, cu sute de lideri iranieni uciși și infrastructura militară a țării devastată, regimul supraviețuitor are și mai puțini stimuli să cedeze — și mai multă nevoie de a demonstra rezistență internă. „Înainte de război, Khamenei era dispus să negocieze. Khamenei era omul cu care puteai face un acord,” a spus Vijay Prashad (este directorul executiv al Tricontinental: Institute for Social Research și redactorul-șef al LeftWord Books). „L-au ucis. Iar oamenii care l-au înlocuit nu au acel mandat și acel profil. Au tot stimulentul să nu cedeze.”
Riscurile catastrofice
Experți militari și analiști de securitate identifică cel puțin patru scenarii catastrofice dacă operațiunea de extragere a uraniului ar fi aprobată și deranjată:
Scenariul 1 — Pierderi masive americane: Iranul și-a pregătit siturile nucleare pentru apărare de decenii. Tunelurile de la Isfahan și Natanz sunt proiectate să reziste la bombe masive. Forțele care încearcă să le penetreze ar fi expuse unor ambuscade pregătite cu atenție, mine, sisteme de apărare încastrate în rocă.
Scenariul 2 — Accidentul radiologic: Dacă în luptă un cilindru de uraniu este perforat sau contaminat, forțele americane ar trebui să gestioneze o situație de urgență radiologică în teritoriu inamic, fără acces la facilități medicale specializate.
Scenariul 3 — Prelungirea indefinită a războiului: O tentativă eșuată ar elimina orice posibilitate de negociere și ar forța SUA fie să se retragă în rușine, fie să escaladeze masiv. Opinia publică americană — deja majoritar împotriva războiului — s-ar întoarce complet împotriva lui Trump.
Scenariul 4 — Implicarea altor actori: Iran a amenințat că dacă trupele americane aterizează pe teritoriul său, va mina Golful Persic și va lansa o invazie terestră a statelor arabe din Golf. China și Rusia ar putea considera că au un interes direct în a opri operațiunea.
Calendarul politic: alegerile bat la ușă
Există un factor care complică și mai mult ecuația: calendar politic intern american. Alegerile intermediare americane sunt în noiembrie 2026. Sondajele arată deja că Trump are o aprobare sub 40%, că majoritatea americanilor se opun războiului și că republicanii riscă să piardă Congresul. Unii consilieri ai lui Trump susțin că un acord rapid — obținut fie diplomatic, fie prin forță — înainte de vară ar putea fi prezentat ca o victorie istorică: „Am eliminat amenințarea nucleară iraniană pentru totdeauna.” Un succes înainte de alegeri ar putea schimba complet dinamica electorală. Dar un eșec — sau mai rău, un dezastru soldat cu zeci de militari americani morți într-o operațiune secretă în Iran — ar putea fi tocmai Mogadishu-ul sau Beirut-ul care să definească negativ mandatul Trump, la fel cum acele tragedii au marcat alte administrații. „Pentagonul lucrează la opțiuni pentru a-i da președintelui maximum de flexibilitate,” a declarat purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Karoline Leavitt. „Nu înseamnă că a luat o decizie.” Dar în culoarele Pentagonului și ale Casei Albe, întrebarea nu mai este dacă operațiunea este posibilă. Întrebarea este dacă merită.
Epilog: o decizie care schimbă lumea
Oricare ar fi decizia lui Trump — să trimită forțele, să negocieze, sau să lase uraniul acolo —, consecințele vor fi epocale. Dacă extrage uraniul cu succes, SUA vor fi demonstrat că pot efectua operațiuni militare de o complexitate fără precedent, adânc în teritoriu inamic, și vor fi eliminat cel mai mare pericol nuclear din Orientul Mijlociu de la programul irakian al lui Saddam Hussein încoace. Dacă eșuează, vor fi demonstrat limitele puterii militare americane și vor fi oferit Iranului — și oricărui alt adversar — cel mai puternic argument posibil pentru a-și accelera propriul program nuclear: singura garanție contra unui atac american este bomba.
Dacă negociază cedarea voluntară, vor fi realizat ceea ce administrațiile Obama, Biden și primul mandat Trump nu au reușit: dezarmarea nucleară a Iranului fără invazie. Undeva în tunelurile de sub munții Zagros, 450 de kilograme de uraniu și câțiva zeci de cilindri care seamănă cu butelii de scufundare așteaptă. Lumea, la fel.
