Pentru a șaptea noapte consecutivă, aviația americană a bombardat Iranul, iar Teheranul a răspuns lovind ținte americane și ale aliaților Washingtonului din Kuweit, Bahrain și Iordania. Ceea ce, în urmă cu doar o lună, putea fi descris, cu un oarecare optimism diplomatic, drept un armistițiu fragil s-a transformat într-o succesiune aproape zilnică de atacuri și represalii. Ritmul confruntării pare să fi devenit deja o rutină, iar fiecare nou schimb de lovituri erodează și mai mult memorandumul de înțelegere semnat luna trecută între Washington și Teheran.
Comandamentul Central al Statelor Unite (CENTCOM) a anunțat că a încheiat, vineri seară, 17 iulie, un nou „val major de lovituri”, care a vizat zeci de obiective militare iraniene. Printre țintele atacate s-au numărat sisteme de supraveghere de coastă, baterii de apărare antiaeriană, infrastructură logistică, depozite subterane de armament și capabilități maritime. Dacă în primele faze ale conflictului bombardamentele americane se concentrau aproape exclusiv asupra unor obiective militare, acum lista țintelor s-a extins. Presa de stat iraniană susține că au fost lovite inclusiv poduri din provincia Hormozgan și infrastructură energetică. Cu alte cuvinte, infrastructura civilă cu dublă utilizare începe să devină o țintă în sine, ceea ce confirmă observația unui analist american care descria aceste obiective drept „noul centru de greutate” al războiului.
Iranul a răspuns aproape imediat. Garda Revoluționară Islamică a lansat rachete și drone către baze americane și obiective ale aliaților Washingtonului din Qatar, Kuweit și Oman, revendicând distrugerea unui sistem radar de rază lungă aflat la baza aeriană Al-Udeid.
În Kuweit, unul dintre atacuri a avariat o uzină de producere a energiei electrice și de desalinizare a apei. Ministerul kuweitian de Externe a calificat lovitura drept o „agresiune odioasă” și o „încălcare gravă a dreptului internațional”. Alegerea țintei nu este deloc întâmplătoare. Într-o țară care își obține aproape 90% din apa potabilă prin desalinizare și care traversează un nou val de temperaturi extreme, atacarea unei astfel de instalații transmite un mesaj ce depășește cu mult calculul militar imediat. Este un avertisment adresat tuturor statelor mici din Golf, aflate între garanțiile de securitate oferite de Statele Unite și riscul represaliilor iraniene.
În aceeași noapte, sirenele de alarmă au răsunat simultan în Kuweit, Bahrain și Iordania. În paralel, un consilier militar apropiat conducerii de la Teheran a avertizat că Statele Unite riscă să se confrunte cu o „ofensivă la scară largă” dacă bombardamentele vor continua și în weekend.
În centrul confruntării rămâne, ca încă de la începutul crizei, Strâmtoarea Hormuz. Înainte de reluarea ostilităților, peste 130 de nave comerciale traversau zilnic această arteră strategică. Joi au făcut-o doar opt. Blocajul de facto al uneia dintre cele mai importante rute petroliere ale lumii este, probabil, cea mai concretă dovadă că logica războiului a luat locul, cel puțin pentru moment, logicii negocierii.
Analiștii Gulf International Forum observă că actuala succesiune de atacuri și represalii nu reprezintă neapărat o revenire la războiul total din februarie, ci mai degrabă instaurarea unei forme periculoase de violență controlată. Loviturile sunt suficient de puternice pentru a menține presiunea asupra adversarului, dar suficient de atent calibrate pentru a evita, cel puțin deocamdată, declanșarea unei conflagrații regionale necontrolate. Problema este că fiecare nouă noapte de bombardamente slăbește acest echilibru fragil. Iar statele mici din Golf, care nu au ales acest conflict și nici nu îl pot opri, rămân, așa cum remarca un expert britanic, cele care „plătesc prețul prăbușirii armistițiului”.
Războiul cu Iranul este, în cele din urmă, un cadou pentru China
În timp ce conflictul dintre Statele Unite și Iran se reaprinde și se stinge aproape săptămânal, adevăratul beneficiar pare să fie un actor care nu a tras niciun foc de armă: China.
Aceasta este concluzia la care ajunge analistul Fareed Zakaria în cea mai recentă analiză publicată în The Washington Post. În opinia sa, conflictul a accelerat trei obiective strategice urmărite de Beijing de ani de zile: reducerea dependenței Orientului Mijlociu de Statele Unite, conectarea tot mai profundă a economiei mondiale la tehnologia chineză și consolidarea imaginii Chinei ca putere globală stabilă și predictibilă.
Zakaria susține că modul în care președintele Donald Trump a gestionat conflictul a alimentat neîncrederea partenerilor tradiționali ai Washingtonului. Statele arabe din Golf au acum toate motivele să-și reducă dependența de Statele Unite și să dezvolte relații mai apropiate cu Beijingul, într-un moment în care America nu mai este percepută drept aliatul previzibil de odinioară.
China nu a fost afectată de război atât de sever pe cât s-ar fi anticipat, deși importă aproximativ 70% din necesarul său de petrol. Explicația ține de pregătirile făcute în ultimii ani. Beijingul și-a diversificat sursele de aprovizionare, a construit ceea ce este considerată cea mai mare rezervă strategică de petrol din lume, a continuat să se bazeze pe cărbune, a investit masiv în energia nucleară și a accelerat electrificarea economiei într-un ritm pe care nicio altă mare putere nu l-a egalat.
În schimb, Statele Unite au suportat costurile directe ale conflictului. Pe lângă deteriorarea imaginii pe plan internațional, Washingtonul a consumat resurse financiare importante și și-a diminuat stocurile de muniție, în timp ce China a rămas în afara confruntării și a urmărit evoluția evenimentelor din postura unui observator. „Puterea este întotdeauna relativă”, concluzionează Zakaria. Iar dacă influența unei mari puteri se măsoară și prin slăbirea adversarilor săi, atunci Beijingul a ieșit întărit dintr-un război în care nu s-a implicat direct.
De ce s-a reaprins conflictul?
Reluarea ostilităților cu Iranul poate părea, la prima vedere, un impas în care toată lumea pierde. Statele Unite, Iranul, monarhiile din Golf și chiar economia mondială resimt efectele unei confruntări care pare să nu aducă niciun câștigător evident.
Întrebarea este însă alta: de ce a ales Teheranul să revină la confruntare?
Expertul în Iran Vali Nasr, de la Universitatea Johns Hopkins, și Sanam Vakil, directoarea programului pentru Orientul Mijlociu de la Chatham House, ajung, în esență, la aceeași concluzie. Liderii iranieni au început să creadă că Washingtonul le reduce treptat ultimul atu strategic rămas după armistițiu: capacitatea de a influența securitatea Strâmtorii Hormuz și, implicit, una dintre cele mai importante rute energetice ale lumii. Din perspectiva Teheranului, reluarea confruntării a devenit mai puțin costisitoare decât acceptarea unei erodări lente a propriei puteri de negociere.
Această interpretare schimbă și perspectiva asupra conflictului. Nu este vorba doar despre o nouă rundă de represalii, ci despre încercarea Iranului de a împiedica transformarea armistițiului într-un proces care i-ar fi redus treptat capacitatea de descurajare și influența regională. În logica liderilor de la Teheran, menținerea tensiunii poate părea preferabilă unei păci care le-ar diminua constant pârghiile de negociere.
Pornind de la această premisă, Sanam Vakil susține, într-o analiză publicată de Time, că singura soluție realistă pentru a evita repetarea actualului ciclu este revenirea la armistițiul în 14 puncte. De această dată însă, acordul ar trebui completat cu reguli mult mai clare, mecanisme permanente de comunicare și proceduri rapide de dezamorsare a incidentelor, astfel încât episoadele punctuale să nu se transforme din nou în confruntări militare.
În lipsa unor astfel de garanții reciproce, avertizează analista, conflictul riscă să intre într-un tipar repetitiv, în care fiecare perioadă de calm este urmată, aproape inevitabil, de o nouă escaladare. Armistițiul ar deveni astfel doar o pauză între două runde de bombardamente, iar Orientul Mijlociu ar rămâne captiv unui război cu intensitate variabilă, dar fără o ieșire politică reală.
La aproape două luni de la semnarea memorandumului dintre Washington și Teheran, întrebarea nu mai este dacă armistițiul poate supraviețui, ci cât timp mai poate rezista înainte ca logica represaliilor să înlocuiască definitiv logica negocierii. Fiecare noapte de bombardamente face acest scenariu tot mai probabil, iar costurile nu se limitează la cele două tabere implicate. Ele se răsfrâng asupra întregii regiuni, asupra piețelor energetice și asupra echilibrului geopolitic global, într-un moment în care marile puteri privesc același conflict din perspective tot mai diferite: Washingtonul ca pe o confruntare de securitate, Teheranul ca pe o luptă pentru supraviețuire strategică, iar Beijingul ca pe o oportunitate de a-și consolida influența fără să fie nevoit să participe la război.
