Există o anumită eleganță sumbră în felul în care imperiile secolului XXI renunță la formele grele ale celor din secolul trecut.
Marco Rubio nu a pus piciorul în Venezuela din ziua în care comandourile americane l-au smuls pe Nicolás Maduro din dormitorul prezidențial, în noaptea de 3 ianuarie 2026, și totuși, potrivit unei anchete ample publicate sâmbătă 11 iulie de The New York Times, secretarul de stat american este astăzi cel care decide, de la Washington, cine plătește salariile funcționarilor venezueleni, cine extrage petrol din Orinoco și cine ocupă funcțiile-cheie ale unui guvern care nu mai este, în sens funcțional, suveran. Publicația americană folosește un termen care, cu un secol în urmă, ar fi fost rostit fără nicio jenă în saloanele diplomatice: viceroy – vicerege. Comparația nu e întâmplătoare: ultimul funcționar american care a exercitat un asemenea grad de control asupra unui stat străin a fost L. Paul Bremer III, administratorul american al Irakului ocupat, în 2003. Diferența, de astă dată, e că Bremer avea un birou la Bagdad, o gardă pretoriană și un titlu oficial. Rubio are un telefon, o aplicație de mesagerie și o guvernatoare venezueleană care îi cere aprobarea inclusiv pentru ce postează pe rețelele sociale.
Structura financiară descrisă de NYT este, în esența ei, brutal de simplă. Trezoreria americană colectează veniturile din marea majoritate a exporturilor venezuelene – inclusiv cele petroliere – și le redistribuie apoi către Caracas prin bănci private, în tranșe și în condiții stabilite unilateral de Rubio și de echipa sa. Chiar publicația americană găsește comparația inevitabilă: relația seamănă, scrie NYT, cu părinți care dau bani de buzunar copiilor. Președinta interimară Delcy Rodríguez – fosta vicepreședintă a lui Maduro, ridicată la putere de americani ca soluție de tranziție – depinde de aceste fonduri pentru a plăti salariile bugetarilor și pentru a susține moneda națională, aflată de ani buni în cădere liberă. Controlul nu se oprește la robinetul financiar. Rubio supervizează regimul sancțiunilor, decide care companii străine primesc acces la piața venezueleană și a impus, în mod explicit, o prioritate pentru operatorii americani în fața celor europeni care activau deja acolo – Repsol, Eni, Maurel & Prom, companii spaniole, italiene și franceze care, timp de ani de zile, au fost singurele autorizate să extragă petrol venezuelean sub regimul de sancțiuni. Washingtonul a liberalizat între timp complet accesul pentru entitățile americane stabilite, obligând totodată companiile beneficiare să verse taxele și redevențele într-un cont bancar controlat de americani – găzduit, simbolic, în Qatar – și impunând supremația legii americane în orice litigiu contractual cu statul venezuelean sau cu PDVSA.
Relația personală dintre Rubio și Rodríguez a debutat brutal, în orele imediat următoare capturării lui Maduro, printr-un ultimatum telefonic: cooperare cu Statele Unite sau atacuri asupra infrastructurii, bazelor militare și oficialilor de rang înalt ai Venezuelei. Rodríguez a ales, previzibil, cooperarea. De atunci, cei doi comunică în spaniolă pe WhatsApp – mesaje de lucru, dar și urări de ziua de naștere și fotografii, un amestec de protocol diplomatic și intimitate administrativă care spune mai mult despre natura reală a raportului de putere decât orice comunicat oficial. Potrivit surselor citate de NYT, Rodríguez îl consultă pe Rubio inclusiv în privința numirilor la vârful guvernului – inclusiv pentru portofoliul Apărării – și în privința a ceea ce postează public pe rețelele de socializare. Donald Trump însuși a fost lipsit de orice ambiguitate cu privire la durata acestei tutele: la zile după capturarea lui Maduro, președintele american declara că Statele Unite vor „guverna Venezuela” până la o tranziție de putere „sigură, adecvată și judicioasă”, adăugând, cu tonul jovial devenit marcă a stilului său, că se aștepta ca supravegherea să dureze ani de zile. Într-un moment de umor prezidențial tipic, Trump a sugerat, în Biroul Oval, trimiterea lui Rubio la Caracas ca următor lider permanent al țării – o glumă care, în lumina raportului NYT, sună tot mai puțin a glumă.
Planul lui Rubio, structurat pe trei faze – redresare economică, stabilizare, tranziție democratică – a fost dat peste cap de cutremurele din 24 iunie 2026, care au ucis peste 3.800 de oameni și au lăsat opt milioane de venezueleni în nevoie de asistență umanitară, într-un stat descris de experți drept complet ineficient în gestionarea dezastrului. Washingtonul considera, înainte de cutremure, că Venezuela intrase deja în faza a doua a planului. Acum, americanii au trimis aproximativ 900 de militari și aproape 400 de milioane de dolari în ajutoare și numerar direct către guvernul de la Caracas – o intervenție care întărește, paradoxal, exact tipul de dependență structurală pe care raportul NYT îl documentează: cu cât Venezuela e mai vulnerabilă, cu atât pârghia americană crește.
Poate cel mai ironic episod al acestei povești o privește pe Maria Corina Machado, laureata Premiului Nobel pentru Pace 2025 și liderul de facto al opoziției venezuelene, cea căreia mișcarea pro-democrație americană îi datorează narativul moral al intervenției. După capturarea lui Maduro, mulți s-au așteptat ca Washingtonul să instaleze la putere exact tabăra pe care o susținuse retoric ani de zile. În schimb, administrația Trump a preferat-o pe Delcy Rodríguez – figura regimului chavist, dar una maleabilă, dispusă la cooperare necondiționată -, în timp ce Machado a fost ținută la distanță, sub pretextul temerii că revenirea ei ar putea destabiliza aparatul militar și de securitate pe care americanii încearcă, de fapt, să-l păstreze funcțional. Când NYT a întrebat-o pe Rodríguez, în luna mai, când va convoca alegeri, răspunsul a fost dezarmant de sincer: „Nu știu. La un moment dat.” Concluzia anchetei este că această decizie nu se află, de fapt, în mâinile Caracasului, ci în cele ale lui Rubio. Machado însăși a recunoscut, într-un interviu anterior, esența raportului de putere: „Tot ceea ce face acum Delcy Rodríguez este pentru că respectă instrucțiuni pe care le primește de la Statele Unite.” E o admisie remarcabilă din partea unui aliat american – și o dovadă că opoziția venezueleană a construit, cu bună știință, o strategie de tranziție bazată pe o forță exterioară, ajungând acum captivă a priorităților stabilite la Washington: acces la petrol, oprirea migrației, control asupra agendei guvernamentale, nu neapărat democrație imediată.
Colaborarea americano-venezueleană are și o componentă militară concretă, care depășește sfera pur financiară a controlului descris până acum. În iunie, forțele americane au folosit informații furnizate chiar de guvernul lui Rodríguez pentru a-l ucide, printr-un atac cu rachetă în sudul țării, pe Nino Guerrero, unul dintre liderii Tren de Aragua – organizația criminală transnațională pe care Departamentul de Stat a desemnat-o organizație teroristă străină încă din februarie 2025. A fost prima operațiune militară comună dintre cele două state în ultimele decenii, un indiciu al cât de departe a mers integrarea aparatului de securitate venezuelean sub supravegherea americană – dincolo de bănci și sancțiuni, până în inima cooperării de informații și țintire letală.
Raportul NYT a stârnit un val de reacții din partea unor specialiști în politică externă și drept internațional, unele formulate în termeni neobișnuit de duri pentru presa americană mainstream. Istoricul Bradley Simpson, de la University of Connecticut, a numit aranjamentul o revenire la „zilele Dollar Diplomacy din anii 1910”, când Statele Unite invadau state din emisfera vestică și le preluau sistemele financiare, administrându-le ca pe colonii de facto – „flagrant ilegal, enorm de corupt”, a adăugat el, întrebând retoric unde sunt Organizația Statelor Americane sau ONU în fața acestor dezvăluiri. Kenneth Roth, fostul director executiv al Human Rights Watch, a mers și mai departe, comparând controlul american asupra Venezuelei cu puterea imperială exercitată de statele europene în secolul al XIX-lea: „Trump a transformat Venezuela într-o colonie americană efectivă, cu Rubio în rol de vicerege și Washingtonul controlând veniturile petroliere ale țării și dictând principalele decizii de politică externă și internă. Democrația a fost amânată pe termen nedefinit.” Alți analiști notează contrastul dintre retorica declarată a lui Rubio – fost „războinic al promovării democrației”, cum îl descrie politologul Orlando J. Perez – și transformarea sa într-un operator de realpolitik pur tranzacțional, o evoluție care, privită din perspectiva unui observator est-european obișnuit cu retorica despre suveranitate și autodeterminare, sună cunoscut: interesul strategic american, odată ce a găsit un partener local suficient de docil, tinde să treacă înaintea oricărui angajament programatic pentru democratizare rapidă.
Dincolo de scandalul de o zi și de indignarea comentatorilor progresiști americani, episodul venezuelean merită citit ca un studiu de caz asupra modului în care administrația Trump concepe puterea și controlul geopolitic în a doua sa administrație – un model care nu se limitează, de fapt, la emisfera vestică. Aceeași logică tranzacțională, în care accesul la resurse și subordonarea financiară înlocuiesc negocierea diplomatică formală, se regăsește, mutatis mutandis, în presiunile exercitate asupra aliaților europeni în privința partajării costurilor de apărare, în doctrina Colby privind redistribuirea trupelor americane din Europa sau în modul în care Washingtonul a gestionat criza din Strâmtoarea Hormuz. Diferența e una de grad, nu de natură: Venezuela nu are, spre deosebire de un stat membru NATO, nicio pârghie instituțională de negociere – nici tratat de apărare colectivă, nici loc la masă. E, din acest motiv, terenul ideal pentru testarea, în stare pură, a unui model de putere pe care alte cancelarii, inclusiv cele din estul Europei, ar face bine să-l studieze cu mai multă atenție decât le permite indignarea morală de moment.
Rămâne de văzut cât va rezista acest aranjament informal. Un vice-regat fără statut juridic, bazat pe bunăvoința schimbătoare a unui președinte american și pe corespondența privată dintre doi oficiali pe o aplicație de mesagerie, este, prin definiție, fragil – supus capriciilor politice de la Washington la fel de mult ca oricărei crize interne venezuelene. Dar exact această informalitate este ceea ce face experimentul relevant, inclusiv pentru un observator din estul Europei preocupat de garanțiile de securitate și de gradul real, nu declarativ, al angajamentului american: dovedește că, în 2026, controlul imperial nu mai are nevoie de un guvernator, un steag sau o administrație de ocupație. Are nevoie doar de un cont bancar, o listă de sancțiuni și un număr de telefon – iar acolo unde lipsește pârghia instituțională a unui tratat de apărare colectivă, exact aceasta este forma pe care o poate lua, de acum înainte, relația cu Washingtonul.
