Am încercat sa descifrez situația actuala din Golf și în special în a doua parte a modului în care funcționează puterea de la Teheran. Concluziile sunt uimitoare pentru cititorul obișnuit al materialelor de geopolitică.
Precizia tot mai mare a rachetelor iraniene și moartea a doi militari americani într-un atac asupra unei baze din Iordania nu sunt incidente izolate, ci simptome ale unui război care durează de aproape cinci luni și care a intrat, în ultimele două săptămâni, într-o fază de escaladare accelerată. Precizia tot mai mare a rachetelor iraniene nu mai este o simplă declarație de propagandă. În ultimele zile, Teheranul a folosit intens modele din generația nouă, precum Fattah-1 și Fattah-2 – rachete hipersonice cu vehicul de reintrare manevrabil capabile să atingă viteze de Mach 13-15 și să schimbe traiectoria în atmosferă – alături de Kheibar Shekan (ultima generație solid-fuel), Emad și variante modernizate ale Ghadr. Aceste sisteme, cu rază de acțiune între 1.400 și 1.500 km, sunt concepute special pentru a eluda sistemele antirachetă americane și israeliene. Lovitura asupra bazei Muwaffaq Salti din Iordania, care a cauzat moartea a doi militari americani, a demonstrat clar această evoluție: rachete mai rapide, mai manevrabile și cu o precizie îmbunătățită față de valurile anterioare, chiar dacă nu ajung încă la nivelul chirurgical al armamentului occidental. Investiția selectivă a Iranului în aceste capacități asimetrice, susținută aparent de sprijin tehnologic din China și Rusia, permite Teheranului să mențină presiunea asupra bazelor și navelor americane fără a mai încerca să câștige un război convențional clasic.
Conflictul actual a pornit pe 28 februarie 2026, când SUA și Israel au lansat atacuri surpriză asupra Iranului, vizând situri militare și guvernamentale și asasinând mai mulți oficiali iranieni, inclusiv liderul suprem Ali Khamenei – chiar în timpul negocierilor americano-iraniene privind programul nuclear al Teheranului, conflict uneori numit al Treilea Război din Golf. După luni de lupte, pe 8 aprilie a fost negociat, prin mediere pakistaneză, un armistițiu de două săptămâni, prelungit ulterior pe termen nedeterminat de Trump, urmat în iunie de un memorandum de înțelegere care prevedea 60 de zile de negocieri pentru un acord de pace mai larg, menit să rezolve statutul Strâmtorii Hormuz și viitorul programului nuclear iranian.
Acel memorandum s-a dovedit, în practică, aproape mort la naștere. Din el au rezultat doar două runde de negocieri directe, restul reducându-se la contacte tehnice de nivel inferior, iar la începutul lunii iulie totul s-a prăbușit: după ce trei tancuri petroliere au fost lovite de proiectile în Strâmtoarea Hormuz, SUA au relansat zeci de atacuri asupra Iranului, iar Trump a declarat la summitul NATO de la Ankara că înțelegerea „s-a terminat”. De atunci, campania americană a intrat într-un ritm de o intensitate rar întâlnită de la începutul crizei: șapte nopți consecutive de lovituri americane, care au vizat inclusiv aproximativ 140 de situri militare iraniene într-un singur asalt, îndreptat spre sudul țării, dar ajungând tot mai des și în adâncul teritoriului iranian.
Răspunsul Teheranului a fost să extindă, nu să limiteze, câmpul de bătălie. În ultima săptămână, aproape toți vecinii din Golf ai Iranului au fost loviți sau au fost nevoiți să își activeze apărarea antiaeriană: Kuweit, Bahrain, Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Iordania și chiar Siria. Kuweitul – vizat repetat încă de la izbucnirea conflictului – a suferit un atac asupra unei centrale electrice și a unei stații de desalinizare, care a provocat un incendiu și a obligat autoritățile să ceară populației să reducă din consumul de electricitate. Qatarul, tradițional mai apropiat de Teheran și implicat activ ca mediator, a ajuns totuși să condamne public loviturile iraniene asupra statelor arabe din regiune – semn că marja de manevră diplomatică a Iranului în Golf se îngustează chiar și în rândul actorilor dispuși până acum să-i tolereze poziția.
Costul uman și economic al crizei se resimte tot mai clar dincolo de linia frontului militar. Strâmtoarea Hormuz, prin care tranzitează o parte esențială a exporturilor mondiale de petrol, funcționează la un nivel de trafic considerabil redus față de perioadele normale – potrivit datelor MarineTraffic, doar aproximativ treisprezece nave comerciale au trecut prin strâmtoare într-un interval de 24 de ore, cifră care reflectă precauția crescândă a armatorilor. India, al treilea mare furnizor mondial de personal navigant, cu peste 300.000 de marinari angajați în flote internaționale, a interzis recent propriilor cetățeni să mai lucreze pe nave care tranzitează Hormuz, după ce un inginer indian și-a pierdut viața pe un vas lovit de forțele Gărzii Revoluționare iraniene în Golful Oman. Bilanțul mai larg al crizei din strâmtoare – un remorcher scufundat, peste 17 nave comerciale avariate, două capturate și cel puțin 12 marinari morți sau dispăruți – arată o problemă care depășește cu mult cadrul strict militar și afectează direct securitatea energetică globală.
Există și un element de nuanță pe care presa occidentală l-a surprins: nu este exclus ca o parte din atacurile iraniene să scape controlului centralizat de la Teheran. Oficiali americani au sugerat, sub protecția anonimatului, că unele lovituri ar putea proveni de la „o sectă de linie dură” în interiorul aparatului militar iranian, interesată să submineze exact acele negocieri pe care restul conducerii ar dori, aparent, să le mențină deschise. Dacă informația se confirmă, ea complică semnificativ orice calcul american privind proporționalitatea răspunsului – și explică parțial de ce vicepreședintele JD Vance a insistat, spre deosebire de tonul mult mai belicos al lui Trump, că natura asimetrică a amenințării din strâmtoare – ușurința cu care pot fi lovite navele – face ca soluția pur militară să fie insuficientă și că, în cele din urmă, „trebuie să vorbești”.
Investiția Teheranului în vehicule de reintrare manevrabile, capabile să eludeze sistemele antirachetă americane, precum și sprijinul tehnologic raportat al Chinei și Rusiei – de la sateliți de recunoaștere la localizarea activelor militare americane – sugerează un Iran care, deși vizibil erodat militar de cinci luni de campanie americană, investește selectiv exact în capacitățile care îi permit să mențină presiunea asimetrică asupra bazelor și navelor americane, fără a mai fi nevoit să câștige un război convențional pe care nu îl poate câștiga.
Iranul fără un lider: cine conduce cu adevărat regimul de la Teheran?
Declarațiile făcute la 19 iulie 2026 de ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, oferă o imagine neobișnuit de clară, chiar dacă incompletă, asupra modului în care funcționează în prezent puterea la Teheran. Dincolo de mesajul oficial, ele par să confirme o realitate despre care analiștii discută de mai multe luni: rolul operațional al Liderului Suprem, Mojtaba Khamenei, în conducerea de zi cu zi a statului ar fi mult mai redus decât lasă să se înțeleagă arhitectura formală a regimului.
Cea mai importantă dezvăluire privește existența unui comitet restrâns, format din șase persoane, care ar avea capacitatea de a lua decizii imediate inclusiv în dosare extrem de sensibile, precum negocierile cu Statele Unite. Dacă această descriere reflectă fidel mecanismul actual de conducere, Iranul s-a îndepărtat considerabil de modelul construit în perioada în care decizia finală asupra marilor probleme strategice era concentrată în mâinile Liderului Suprem.
În locul unei piramide de putere cu un singur centru de comandă pare să fi apărut un mecanism mai restrâns și mai flexibil, apropiat de ceea ce ar putea fi descris drept un centru de conducere de criză. Nu înseamnă neapărat că instituția Liderului Suprem și-a pierdut importanța. Legitimitatea sistemului continuă să depindă de ea. Dar între autoritatea formală și exercitarea efectivă a puterii pare să se fi creat o distanță tot mai mare.
În această nouă configurație, Ahmad Vahidi apare drept una dintre figurile esențiale ale momentului. Considerat unul dintre puținii oficiali care ar avea acces direct și constant la Mojtaba Khamenei, Vahidi pare să fi devenit un intermediar între conducerea formală și mecanismele care iau efectiv deciziile. Influența sa sugerează, în același timp, o deplasare a centrului de greutate al regimului spre structurile de securitate și spre cercurile apropiate de aparatul militar și de informații.
Dacă Vahidi face parte, așa cum se presupune, din comitetul restrâns despre care vorbește Araghchi, rolul său devine cu atât mai important. El ar putea funcționa ca un garant al continuității într-o perioadă în care autoritatea Liderului Suprem este mai degrabă simbolică decât executivă, asigurând legătura dintre acesta și instituțiile care conduc efectiv statul.
Iranul pare astfel să traverseze o tranziție de putere care nu a fost proclamată oficial, dar care se produce în practică. În locul unui sistem dominat de o singură figură, decizia pare să fie împărțită între un număr redus de oameni aflați în poziții-cheie. Abbas Araghchi, președintele Masoud Pezeshkian, Mohammad Bagher Ghalibaf, Ali Akbar Ahmadian sau alți reprezentanți ai structurilor de securitate pot face parte, în diferite formule, din acest nucleu de conducere, alături de Vahidi.
Mojtaba Khamenei ar rămâne, într-o asemenea arhitectură, figura necesară pentru legitimitatea sistemului, fără a controla neapărat fiecare decizie importantă. Faptul că Araghchi vorbește public despre existența unui mecanism colectiv de decizie este relevant în sine. Regimul pare să încerce să transmită că instituțiile continuă să funcționeze și că statul nu depinde de prezența permanentă a unei singure persoane la vârful sistemului.
Această reorganizare devine cu atât mai importantă în contextul militar și de securitate în care se află Iranul. În plin conflict cu Statele Unite și Israelul, sub presiunea unor lovituri repetate și implicat simultan în operațiuni militare și negocieri diplomatice, regimul de la Teheran trebuie să ia decizii rapide, uneori fără posibilitatea consultării îndelungate a întregii ierarhii politice.
Faptul că sistemul continuă să funcționeze în asemenea condiții arată o capacitate de adaptare instituțională mai mare decât ar sugera imaginea tradițională a unui regim dependent în totalitate de Liderul Suprem. În același timp, tocmai această adaptare scoate la iveală vulnerabilitatea momentului. Cu cât decizia este concentrată într-un cerc mai restrâns de oficiali din zona securității, cu atât crește riscul ca politica statului să fie dominată de logica militară și de imperativele supraviețuirii imediate.
Pe termen scurt, o asemenea conducere colectivă poate reprezenta un avantaj. Permite luarea rapidă a deciziilor, menține aparența continuității și face posibilă desfășurarea simultană a operațiunilor militare și a negocierilor. Iranul demonstrează astfel că poate continua să funcționeze chiar și atunci când centrul formal al puterii este slăbit sau parțial absent.
Pe termen mai lung însă, situația este mult mai dificilă. Un sistem în care autoritatea formală aparține unei persoane, iar puterea efectivă este exercitată de un grup restrâns poate genera inevitabil competiții interne. Atât timp cât presiunea externă rămâne puternică, aceste diferențe pot fi ținute sub control de nevoia de supraviețuire comună. Dacă însă amenințarea imediată se reduce, rivalitățile dintre instituții, structurile de securitate și diferitele centre de influență pot deveni mult mai vizibile.
Declarațiile lui Abbas Araghchi scot astfel la lumină o fisură importantă în vârful sistemului iranian. Mojtaba Khamenei pare să păstreze autoritatea simbolică a funcției, în timp ce o parte tot mai mare a puterii operative s-a deplasat către un cerc restrâns de oficiali politici și oameni ai aparatului de securitate.
Această formulă poate ajuta regimul să traverseze criza actuală, dar nu rezolvă problema fundamentală a succesiunii și a autorității. Dimpotrivă, o amână.
Iranul poate continua, pentru moment, să lupte, să negocieze și să guverneze prin intermediul unui centru colectiv de putere. Întrebarea este ce se va întâmpla atunci când oamenii care astăzi conduc împreună vor începe să se întrebe cine dintre ei trebuie să conducă singur.
