„Privilegiul exorbitant” este o expresie folosită pentru prima dată de fostul președinte francez Valéry Giscard d’Estaing, în 1965, pentru a denunța poziția dominantă a dolarului în sistemul de la Bretton Woods.
În acea perioadă, dolarul era singura monedă convertibilă în aur, iar celelalte monede naționale trebuiau să-și stabilească paritatea față de dolar – ceea ce se numește curs de schimb fix, relatează The Conversation.
Eliminarea sistemului de la Bretton Woods nu a pus capăt dominației dolarului, ba dimpotrivă. După cum sublinia economistul Barry Eichengreen în 2011, în absența unor concurenți serioși, dolarul a continuat să îndeplinească cele trei funcții ale unei monede internaționale: mijloc de plată, unitate de cont și rezervă de valoare.
”Bancherul lumii”
Cererea globală pentru activele denominate în dolari, printre care se numără în principal titlurile de stat americane, a permis în special Statelor Unite să împrumute din străinătate în propria monedă, la dobânzi mai mici decât cele suportate de celelalte țări.
Statele Unite au acționat, potrivit economiștilor Pierre-Olivier Gourinchas și Hélène Rey, ca un „bancher al lumii”, împrumutând pe termen scurt pentru a acorda împrumuturi pe termen lung.
Diferența dintre randamentele activelor străine deținute de SUA – în principal investiții directe în străinătate (IDS) și acțiuni-și cele ale activelor americane deținute de străini – în esență titluri de stat – ilustrează concret „privilegiul exorbitant”.
Erodare treptată
Între contestarea tot mai puternică a rolului internațional al dolarului, evaluarea nefavorabilă a poziției investiționale internaționale nete a Statelor Unite și respingerea sistemului monetar internațional de către administrația lui Donald Trump, acest privilegiu trece printr-o erodare treptată, care se explică prin inversarea efectelor de reevaluare apărute la sfârșitul anilor 2000.
Valoarea activelor americane deținute de nerezidenți a crescut mai mult decât cea a activelor străine deținute de Statele Unite. Creșterea semnificativă a pieței bursiere americane a contribuit în mare măsură la această evoluție.
În perioada 2008-2021, cursul acțiunilor americane a crescut de peste 2,5 ori, în timp ce cursul acțiunilor străine a crescut doar de 1,4 ori. Rezultatul: poziția investițională internațională netă a Statelor Unite continuă să se deterioreze.
În al doilea trimestru al anului 2026, conform calculelor The Conversation, datoria externă a Statelor Unite atingea 64% din PIB, în timp ce deficitele de cont curent americane cumulate reprezentau doar 54% din PIB. Continuarea creșterii datoriei ar putea reprezenta sfârșitul „privilegiului exorbitant” al dolarului.
