Există o anumită simetrie tristă în felul în care se pierde o strâmtoare. Prima dată poate fi pusă pe seama ghinionului strategic, a unui adversar care a știut să exploateze o fereastră îngustă de oportunitate. A doua oară, orice observator cât de cât atent la hărți începe să vorbească despre neglijență.
Administrația Trump a reușit, în decurs de câteva luni, ceea ce nici cei mai pesimiști analiști de la Institute for the Study of War nu îndrăzniseră să prognozeze la începutul lui 2026: pierderea liberei treceri nu prin una, ci prin două dintre cele mai importante artere petroliere ale planetei. Hormuz căzuse deja sub presiunea constantă a atacurilor iraniene asupra navelor-cisternă și a rachetelor balistice îndreptate spre nave de război americane. Săptămâna trecută, aliații Teheranului din Yemen, houthii, au preluat efectiv controlul asupra strâmtorii Bab al-Mandeb, poarta sudică a Mării Roșii, prin care trece un sfert din petrolul lumii îndreptat spre Europa și America de Nord.
Căderea orașului-port Mocha – cel care a dat, ironic, numele unei băuturi pe care jumătate din lume o consumă zilnic fără să se gândească la geografia ei – nu a fost rezultatul unei ofensive fulgerătoare, ci al unei prăbușiri interne. Combatanți houthi, mulți dintre ei în șlapi și înarmați cu kalașnikoave rămase din stocurile sovietice ale anilor ’80, au coborât din zonele muntoase pe câmpiile de coastă și au ocupat teritoriu pe care forțele guvernamentale yemenite, antrenate și echipate cu miliarde de dolari de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, ar fi trebuit să-l apere. Motivul prăbușirii nu a fost, în esență, militar. A fost fiscal. Estimările citate de presa occidentală indică faptul că doar aproximativ douăzeci la sută din efectivele oficiale yemenite existau efectiv pe teren; restul erau „soldați-fantomă”, înregistrați pe statele de plată ale unui stat client, dar absenți din tranșee. Detaliul care rezumă cel mai bine colapsul: militarii care se retrăgeau nu și-au aruncat armele americane pe marginea drumului, așa cum se întâmplă în orice retragere dezorganizată – le-au vândut. Probabil chiar houthilor care îi alungau.
Emiratezii, mai pragmatici decât aliații lor saudiți, își retrăseseră deja trupele terestre și consilierii militari din Yemen încă din ianuarie, după o ruptură de opinii strategice cu Riadul privind direcția campaniei. Ceea ce a rămas a fost o coaliție de miliții rivale, ținută laolaltă mai mult de bani saudiți decât de o viziune politică comună, incapabilă să reziste unui adversar care a mai adăugat, pentru bună măsură, o înregistrare audio falsificată prin inteligență artificială – vocea unui comandant de coastă ordonând retragerea. Prințul moștenitor Mohammed bin Salman l-a sunat de două ori pe președintele american implorând lovituri aeriene. Trump a refuzat, poate amintindu-și de campania aeriană anterioară împotriva houthilor din 2025, estimată la peste un miliard de dolari cheltuiți pe muniție de precizie, cu un efect strategic aproape nul – o sumă cu care, calculează sarcastic presa britanică, fiecare combatant houthi ar fi putut fi plătit cu 50.000 de dolari să se întoarcă acasă, și tot ar fi fost mai ieftin.
Reacția Washingtonului la această a doua strâmtoare pierdută a fost, în chip revelator, diplomatică mai degrabă decât militară. Vicepreședintele JD Vance a confirmat luni că se află în contact cu houthii pentru negocieri – o mărturisire de slăbiciune greu de disimulat, având în vedere că houthii sunt, în ultimă instanță, o mandatară a Teheranului, finanțată și înarmată direct de Garda Revoluționară iraniană. Dacă administrația nu a reușit să obțină concesii semnificative vorbind direct cu Iranul pe tema mai amplă a războiului nuclear, e greu de imaginat ce ar putea obține negociind cu un intermediar al aceluiași regim. Chiar președintele Trump, aflat în vizită la Dublin, a declarat că houthii „au sunat și nu vor să se lupte cu noi” – afirmație pe care un oficial houthi a dezmințit-o public aproape imediat, într-un moment de umilință diplomatică rareori văzut într-o relație de putere asimetrică precum aceasta.
Consecințele economice s-au făcut simțite instantaneu. Conducta est-vest saudită, care transportă până la șapte milioane de barili pe zi ocolind tocmai riscul din Hormuz spre porturile Mării Roșii, a fost lovită de drone – atac atribuit provizoriu milițiilor șiite din Irak controlate de Iran, deși nu se poate exclude implicarea directă houthi. Efectul cumulat al celor două lovituri, asupra conductei și asupra strâmtorii Bab al-Mandeb, a fost o presiune fără precedent asupra capacității saudite de export: stocurile portuare disponibile riscau epuizarea în câteva zile, iar repararea conductei era estimată la săptămâni. Petrolul Brent a depășit din nou pragul psihologic de 100 de dolari pe baril, iar prețurile la pompă din Statele Unite – instrumentul electoral favorit al lui Trump în campania din 2024 – au început să crească exact în preajma alegerilor de la jumătatea mandatului.
Ironia politică este greu de ratat. Un președinte ales, în bună parte, pe promisiunea unor prețuri mici la combustibil și a retragerii Americii din „războaiele nesfârșite” ale Orientului Mijlociu se trezește acum explicând electoratului propriu de ce merită să plătească mai mult la pompă pentru a împiedica Iranul să obțină arma nucleară. Sondajele citate de presa americană arată că doar aproximativ trei din zece alegători aprobă gestionarea conflictului cu Iranul – o cifră pe care unii comentatori o consideră, paradoxal, surprinzător de ridicată dată fiind traiectoria evenimentelor. Prognozele electorale pentru noiembrie indică nu doar pierderea Camerei Reprezentanților, ci posibil și a Senatului, ceea ce ar transforma ultimii doi ani de mandat într-o președinție „șchioapă”, sub anchetă constantă și cu perspectiva unei proceduri de impeachment plutind permanent deasupra Biroului Oval. Chiar comentatori din interiorul mișcării MAGA, precum Tucker Carlson, au ajuns să vorbească despre acest război ca despre momentul care marchează sfârșitul imperiului american în regiune – o formulare hiperbolică, poate, dar care surprinde corect eroziunea capitalului politic construit tocmai pe promisiunea izolaționistă.
Dincolo de retorica electorală americană, semnificația strategică reală a episodului se joacă la o distanță de mii de kilometri, în strâmtoarea Taiwan. Fostul director al CIA, William Burns, a relatat public că președintele chinez Xi Jinping și-ar fi instruit armata să fie pregătită pentru o invazie reușită a Taiwanului până în 2027 – anul celei de-a suta aniversări a Armatei Populare de Eliberare. Aceasta nu înseamnă, desigur, că o asemenea operațiune amfibie va avea loc automat. Dar orice strateg de la Beijing urmărește acum, cu atenția unui contabil, epuizarea stocurilor americane de muniție de precizie, rachetele Patriot și THAAD consumate în apărarea unor nave de război de rachetele iraniene, și eșecul dublei descurajări din Hormuz și Bab al-Mandeb. Intenția, se știe din orice manual clasic de strategie, urmează adesea capacitatea disponibilă, iar o Americă slăbită militar și umilită diplomatic în două puncte strategice simultan constituie o invitație greu de ignorat pentru orice putere revizionistă care își calculează fereastra de oportunitate.
Pentru un observator situat pe flancul estic al NATO, episodul Bab al-Mandeb nu este doar o notă de subsol în cronica unui război îndepărtat, ci o lecție directă despre fragilitatea structurală a oricărei arhitecturi de securitate construite pe puncte unice de trecere. România, ca și Arabia Saudită, își raportează o parte semnificativă din securitatea energetică și logistică la rezistența unor culoare geografice înguste – Marea Neagră, gurile Dunării, coridoarele de tranzit terestru spre restul Alianței – a căror apărare depinde, în ultimă instanță, nu doar de echipamentul disponibil, ci de voința politică de a-l folosi la momentul critic. Colapsul forțelor yemenite nu a fost, în fond, un eșec de armament, ci unul de guvernanță și de angajament real – o distincție pe care planificatorii de la Alianță ar face bine să o rețină atunci când evaluează reziliența partenerilor de pe flancul estic sub presiune ipotetică rusă. A pierde o strâmtoare poate fi ghinion. A pierde două, la interval de câteva luni, arată limpede unde se află, de fapt, limitele descurajării americane în 2026 – și cine, de la Teheran până la Beijing, a început deja să le testeze.
