Consiliul European din 15–16 octombrie trebuia să fie summitul bugetului. A devenit, ca aproape întotdeauna, summitul crizelor. După paisprezece ore de discuții, liderii celor 27 de state au urcat în cortegii pe la miezul nopții mai departe ca oricând de un acord asupra cadrului financiar multianual 2028–2034. Conferința de presă a fost anulată, o dispută de trei ore asupra taxării emisiilor auto a dat peste cap agenda atent construită de António Costa, iar runda serioasă de negocieri a fost împinsă spre un summit special programat pentru 26 noiembrie.
În spatele cifrelor se află însă o întrebare mult mai veche decât actualul exercițiu bugetar: ce este Uniunea Europeană și pentru ce acceptă statele ei să plătească? Bugetul pe șapte ani nu este o simplă contabilitate, ci radiografia priorităților politice ale continentului. Iar radiografia din această toamnă arată o Europă care vorbește despre securitate, competitivitate și Ucraina, dar se ceartă, în fapt, despre cine plătește și cine primește.
Cifrele și iluzia creșterii
Comisia Europeană a propus un buget de aproape 2.000 de miliarde de euro. Președinția irlandeză a Consiliului l-a redus deja cu 159 de miliarde, adică aproximativ 8%, iar președintele cipriot Nikos Christodoulides anticipează că rezultatul final va fi cu 10–11% sub propunerea inițială. Chiar și așa, tăierea ar rămâne sub cele câteva sute de miliarde pe care le cer statele frugale. Dublinul susține că propunerea sa revizuită ar fi cu 30% mai mare decât cheltuielile multianuale din perioada 2021–2027, iar frugalii au transformat această cifră în argument pentru noi reduceri. Siegfried Mureșan, negociatorul Parlamentului European pentru buget, a demontat aritmetica: inflația cumulată în Uniune a depășit 30% în ultimii șapte ani, astfel încât un buget mai mare cu mai puțin de 30% în termeni nominali este, în termeni reali, mai mic. A numi o tăiere creștere, a spus el, nu o transformă în creștere. Aici Siegfried este beton. PM era cam mult pentru el. Poate își aduce aminte cum l-am ajutat la Zagreb cu alegerea în funcții la UE când eram în PNL. OK ”is to old the issues!” Prietenii Coeziunii adaugă o precizare la fel de incomodă: bugetul propus a coborât la doar 1,02% din venitul național brut al Uniunii, adică aproape exact pragul pe care Suedia îl consideră rezonabil.
Adevărul bugetului este, așadar, simplu și puțin spus public: Europa își anunță ambiții geopolitice tot mai mari cu un buget care, corectat cu inflația, nu crește. Diferența dintre retorică și resurse nu este o eroare de calcul, ci o alegere politică.
Frugalii contra coeziunii
Liniile de front sunt clare. De o parte se află clubul frugal, format din Germania, Țările de Jos, Finlanda, Suedia, Danemarca și Austria, la care Belgia s-a alăturat acum ca membru asociat. Premierul suedez Ulf Kristersson a declarat propunerea „total inacceptabilă”, pentru că ar crește contribuția netă a țării sale cu 60%, și a exclus un acord în lunile următoare. Olandezul Rob Jetten repetă că un acord bun contează mai mult decât unul rapid. Cancelarul Friedrich Merz cere reducerea „semnificativă” a bugetului și a indicat explicit politica de coeziune, plățile către regiunile mai sărace, drept principala sursă de economii, protejând în același timp competitivitatea și securitatea.
De cealaltă parte stau șaptesprezece state din Sud și Est, Prietenii Coeziunii, reunite înaintea summitului la inițiativa Italiei și a României. Ele resping orice tăiere suplimentară a fondurilor regionale și agricole, cer o distribuție mai echitabilă a poverii și desființarea rabaturilor de care beneficiază contribuitorii neți. Giorgia Meloni a pledat pasional împotriva noilor reduceri, susținând că plățile către regiunile mai sărace sunt chiar instrumentul competitivității. Premierul ungar Péter Magyar consideră propunerea inacceptabilă, deși agricultura și coeziunea au rămas neatinse, pentru că contribuțiile statelor de coeziune ar fi prea mari. Andrej Babiš cere eliminarea celor 9,7 miliarde de euro în rabaturi și respinge noile taxe europene pe tutun și carbon.
Între cele două tabere se mișcă președintele Consiliului European. Frugalii îl privesc pe António Costa, socialist și fost premier portughez, ca aparținând „celeilalte tabere”, iar un diplomat l-a descris drept sensibil la tăieri. Costa insistă că un acord până la sfârșitul anului este nu doar necesar, ci posibil, și promite să caute venituri noi: taxele propuse de Parlament pe firmele cripto, jocurile de noroc online și giganții tehnologici, precum și propunerea greacă de a direcționa veniturile din vânzarea spectrului 6G către bugetul european. Roberta Metsola avertizează că, fără resurse proprii și doar cu tăieri generalizate, cetățenii nu vor simți nicio schimbare.
Ceasul politic francez
Presiunea calendarului vine de la Paris. Emmanuel Macron le-a spus colegilor că, din ianuarie, nu va mai avea spațiu politic pentru a semna un acord, dată fiind apropierea alegerilor prezidențiale din aprilie 2027. Eșecul din decembrie ar împinge întregul proces dincolo de ciclul electoral francez, posibil până în octombrie 2027, la doar câteva luni de intrarea în vigoare a noului buget în ianuarie 2028. Meloni consideră un acord în decembrie dificil, dar nu imposibil; Merz le recomandă colegilor să-și ia la summitul din decembrie câteva cămăși în plus.
Umbra electorală are și un nume. Marine Le Pen a repetat că, dacă va fi aleasă, va opri ajutorul financiar pentru Ucraina, invocând starea finanțelor publice franceze. Rob Jetten i-a răspuns că o asemenea decizie ar aduce mai multă nesiguranță chiar pentru francezi. Bugetul european devine astfel și un pariu asupra alegerilor franceze: un acord semnat în decembrie ar bloca prioritățile Uniunii înaintea unei posibile schimbări de regim la Élysée.
Energia, carbonul și China
Cea mai violentă dispută nu a privit însă bugetul, ci prețul carbonului. Italia, Grecia, Polonia, Cehia, Ungaria și Slovacia au cerut amânarea ETS2, a doua piață de carbon pentru transport și locuințe, „cel puțin până în 2030”, invocând prețurile energiei. Germania, Franța, Spania, Portugalia, Țările de Jos și nordicii au refuzat, argumentând că legislația a fost deja amânată de la 2027 la 2028 și că predictibilitatea investițiilor nu poate fi sacrificată. Kyriakos Mitsotakis a avertizat că, fără o revizuire majoră a ETS, Europa riscă dezindustrializarea. Disputa a devenit, în cuvintele diplomaților, o „mizerie” care a anulat conferința de presă.
Fundalul este o criză energetică reală. Depozitele europene de gaze sunt la niveluri record de scăzute, după ce prețurile ridicate din vară, legate de războiul cu Iranul, au descurajat reumplerea lor. Ursula von der Leyen a propus rezerve strategice de gaze la nivelul Uniunii, după modelul petrolului, dar singura idee cu adevărat nouă a Comisiei, achizițiile comune de energie, a fost ignorată de lideri. Un participant a remarcat amar că era al treilea Consiliu European la rând dominat de energie.
Pe frontul comercial, acordul cu Beijingul de limitare a importurilor de mașini hibride la 350.000 pe an, față de circa 800.000 estimate pentru acest an, a fost prezentat ca succes și ca model pentru chimicale și utilaje industriale. Exporturile chineze către Uniune au crescut în septembrie cu 25,3% față de anul trecut, iar deficitul comercial bilateral depășește un miliard de euro pe zi. Economiștii avertizează însă că Beijingul nu va accepta ușor plafoane în alte sectoare.
Ucraina, activele rusești și Marea Neagră
Securitatea a revenit pe agendă în a doua zi, odată cu sosirea lui Volodimir Zelenski, care cere finanțare suplimentară în fața unui deficit bugetar de miliarde și a loviturilor rusești asupra infrastructurii energetice. Climatul este marcat de o criză de încredere față de pașii recenți ai lui Donald Trump, percepuți ca favorabili Moscovei. Friedrich Merz a respins ferm propunerea americană de a transfera o parte din activele suverane rusești înghețate în Europa către o entitate controlată de Statele Unite, pentru a fi folosite ca pârghie în negocierile cu Kremlinul: activele au fost înghețate în Europa și rămân o decizie europeană. Gitanas Nausėda a avertizat că un armistițiu energetic unilateral ar lăsa Rusia liberă să lovească în continuare, iar premierul leton Andris Kulbergs a semnalat că Starlink rămâne esențial pentru Ucraina, după ce SpaceX ar fi impus limitări neanunțate terminalelor mobile ale serviciului militar Starshield.
Pentru România, momentul cel mai important al summitului a venit din Marea Neagră. Bulgaria, împreună cu România și Turcia, a propus un moratoriu asupra atacurilor cu drone împotriva navelor civile, după lovirea a două nave comerciale în largul coastei bulgare. La scurt timp, un petrolier chimic a luat foc în largul coastei românești, cu șapte membri ai echipajului dispăruți și cinci salvați. Ministerul Apărării a semnalat o dronă în apropiere înainte ca aceasta să dispară de pe radar, fără ca autoritățile să lege oficial incendiul de ea. Ironia instituțională este greu de ignorat: în timp ce liderii negociau cuvinte, războiul ajungea în apele unui stat membru.
Fisurile de la margine: migrație, Schengen, extindere
Agenda secundară a summitului confirmă aceeași fragmentare. Danemarca, Germania, Austria, Grecia și Țările de Jos lucrează la primele centre de returnare a migranților în state din afara Uniunii, în baza legislației adoptate la începutul lunii, iar Rob Jetten speră la o descoperire în noiembrie. Grecia, confruntată cu fluxuri în creștere din Libia spre Creta, a obținut acceptarea unui mecanism de gestionare a crizelor migratorii. În același timp, Italia menține, prin prelungiri succesive de câte cincisprezece zile, controale de frontieră pentru cetățenii spanioli după criza de la Ceuta, astfel încât Meloni și Pedro Sánchez au stat în aceeași sală cu câteva ore înainte de expirarea măsurii, fără să discute despre ea. Libera circulație, simbolul suprem al integrării, devine instrument de presiune între doi membri fondatori ai spațiului mediteraneean.
Extinderea nu oferă mai multă coerență. Croația, cel mai nou membru, ridică obiecții la capitolele de justiție și politică externă ale Muntenegrului, punând sub semnul întrebării ținta aderării până în 2028, iar Ciprul cere ca intrarea sa în Schengen să fie discutată în decembrie. Bart De Wever a denunțat, cu o referință la Rolling Stones, excepția de supraveghere pe care Germania o cere pentru Deutsche Börse, în timp ce Euroclear ar urma să intre sub control european direct. Kaja Kallas deschide ușa Marii Britanii, Canadei, Norvegiei și Islandei, iar letonul Kulbergs cere întoarcerea britanicilor „în familie”. O Uniune care visează la noi membri nu reușește să-și administreze egal propriile burse și frontiere.
Concluzii: adevărul incomod și miza românească
Adevărul despre bugetul Europei este că Uniunea încearcă să finanțeze o agendă de putere cu instrumentele unei uniuni de transferuri, fără să accepte nici bugetul unei puteri, nici renunțarea la transferuri. Frugalii vor securitate și competitivitate, dar plătite din coeziune. Statele de coeziune vor solidaritate, dar resping noile resurse proprii. Parlamentul vrea taxe europene pe care guvernele le refuză. Iar fiecare tabără își prezintă interesul național drept interes european.
Pentru România, miza este dublă. Prima este financiară: propunerea lui Merz de a lovi politica de coeziune vizează direct principala sursă de investiții publice a țării, iar faptul că Bucureștiul a convocat, alături de Roma, reuniunea Prietenilor Coeziunii arată că a înțeles pericolul. Pai bine măi Bolojan nu i-ai dat tu lui Rheinmetall toți banii din SAFE. Ce ajutor ne dau nemții? A doua este strategică: o Românie aflată pe linia frontului de la Marea Neagră are nevoie ca bugetul european să finanțeze mobilitatea militară, apărarea antiaeriană și protecția infrastructurii critice, nu doar autostrăzi și subvenții agricole. Bucureștiul trebuie, așadar, să susțină simultan coeziunea și securitatea, demonstrând că, pe flancul estic, cele două sunt aceeași politică. Istoria Uniunii arată că bugetele nu se închid niciodată la timp, ci în ultima noapte. Rămâne de văzut dacă, de această dată, ultima noapte nu va veni prea târziu.
