Există alianțe care se nasc pe câmpul de luptă și alianțe care se nasc în sala de protocol, urmând să-și găsească ulterior câmpul de luptă. Acordul Comun de Apărare de la Mecca, semnat pe 7 august de Arabia Saudită, Pakistan și Turcia, aparține limpede celei de-a doua categorii.
Reuniunea de vineri, 25 septembrie, de la Riad, a generalului Fayyadh bin Hamed Al-Ruwaili, a feldmareșalului Syed Asim Munir și a generalului Selçuk Bayraktaroğlu a fost prima confruntare a textului cu realitatea, iar realitatea a răspuns, cu o punctualitate aproape pedagogică, în noaptea imediat următoare: două rachete balistice houthi spre Khamis Mushait și două drone spre capitală. Nimic nu ilustrează mai bine distanța dintre semnătură și scut decât această succesiune de câteva ore.
Arhitectura înaintea armatei
Presa pakistaneză și cea turcă permit reconstituirea unui context pe care comunicatele saudite l-au lăsat în umbră. Potrivit cotidianului Dawn, reuniunea a avut drept obiectiv explicit identificarea modalităților de sprijinire a Riadului, iar Ministerul turc al Apărării a publicat fotografiile celor trei generali în uniformă fără a preciza, inițial, locul întâlnirii – o discreție care spune ceva despre sensibilitatea Ankarei față de percepția unei implicări directe în conflictul yemenit. Întâlnirea militară a fost pregătită cu o zi înainte, la New York, în marja celei de-a 81-a sesiuni a Adunării Generale ONU, de miniștrii de externe Ishaq Dar, prințul Faisal bin Farhan și Hakan Fidan. Formula consacrată în declarația lor merită citită atent: cei trei au reafirmat dreptul regatului de a lua măsurile pe care le consideră adecvate, în temeiul articolului 51 din Carta ONU. Este limbajul autoapărării individuale, nu cel al angajării colective automate.
Mecanismul instituțional avansează totuși. Reuniunea inaugurală a alianței a avut loc la Istanbul pe 31 august, Pakistanul a primit conducerea secretariatului general cu sediul la Riad, iar generalul-locotenent în rezervă Nauman Mahmood a fost numit primul secretar general. Miniștrii au trecut în revistă, la New York, constituirea comitetelor și a grupurilor de lucru. Cotidianul Al-Quds relatează că discuțiile de la Riad s-au încheiat cu necesitatea transpunerii imediate a prevederilor în planuri operaționale, exerciții comune și sisteme de apărare compatibile. Retorica pakistaneză a mers mai departe decât mecanismele: premierul Shehbaz Sharif a declarat la tribuna ONU că securitatea celor Două Moschei Sfinte constituie o linie roșie, iar purtătorul de cuvânt al armatei, generalul-locotenent Ahmed Sharif Chaudhry, afirmase pe 18 septembrie că angajamentul Islamabadului față de regat este necondiționat. Între linia roșie declarată și prezența fizică a unei baterii pakistaneze pe teritoriul saudit rămâne însă un spațiu pe care niciun comunicat nu l-a acoperit.
Noaptea de după
Purtătorul de cuvânt al coaliției, generalul-maior Turki Al-Malki, a anunțat în primele ore ale zilei de sâmbătă interceptarea a patru vectori. Detaliul furnizat de Reuters și preluat de Arab News este revelator: apărarea civilă a emis alerte pentru Khamis Mushait și Abha, dar nu și pentru Riad, ceea ce sugerează fie o interceptare timpurie a dronelor, fie o calibrare a alarmelor care evită panica în capitală. Khamis Mushait nu este o țintă întâmplătoare, ci orașul care găzduiește una dintre bazele aeriene cheie ale regatului pe flancul sudic. Aproape simultan, Agenția de presă saudită a relatat întâlnirea ministrului apărării, prințul Khalid bin Salman, cu Asim Munir, în prezența consilierului pentru securitate națională, cei doi salutând rezultatele reuniunii șefilor de stat major și reafirmând continuarea eforturilor comune în cadrul acordului. Faptul că întâlnirea bilaterală a fost cu pakistanezul, nu și cu turcul, confirmă ierarhia reală a alianței: Pakistanul este pilonul militar, Turcia rămâne partenerul industrial și diplomatic.
Contextul imediat accentuează presiunea. Cu o zi înainte, apărarea saudită interceptase șase rachete balistice, după alerte care au inclus Mecca – a doua avertizare pentru orașul sfânt în două săptămâni. Regele Salman a calificat, într-o declarație rară, gruparea houthi drept miliție teroristă și tentativa de a lovi Mecca drept o provocare la adresa musulmanilor lumii. Pe 19 septembrie, depozitul de combustibil al aeroportului internațional King Khalid din Riad arsese după un atac. Iar replica houthi a venit, prin Gulf News, de la Hezam Alasad, membru al biroului politic al mișcării, care a descris operațiunea drept o simplă repetiție la scară mică pentru o escaladare totală. Blocada navală declarată de houthi împotriva regatului din iulie amenință exact ruta Mării Roșii pe care Riadul o folosește pentru a ocoli un Hormuz aproape închis.
Frontul de jos: Muntele Numan și amnistia
În Yemen, discursul lui Rashad al-Alimi, rostit la aniversarea a 64 de ani a revoluției din 26 septembrie 1962, a fost primul său discurs de la alungarea forțelor guvernamentale de pe litoralul vestic al Mării Roșii. Divergența dintre surse privind amnistia, semnalată deja, se confirmă în presa regională: agenția turcă Anadolu, citând agenția de stat Saba, redă promisiunea unei amnistii generale ce urmează a fi emisă ulterior, conform procedurilor constituționale, cu ușa deschisă începând de vineri, în vreme ce alte relatări vorbesc de o amnistie aplicabilă de la 26 septembrie. Faptul politic este oferta, nu data. Pe teren, un oficial yemenit a declarat pentru Arab News că forțele Scutul Națiunii și Brigăzile Giganților, sprijinite de triburile Al-Sabiha, au preluat Muntele Numan, în districtul Al-Madaribah wa Al-Arah, înălțime care domină rutele dintre Lahj și Taiz. Afirmațiile despre pierderile grele ale adversarului și despre stagnarea ofensivei houthi provin, în continuare, din tabăra guvernamentală. Mai semnificativ este avertismentul lui al-Alimi, adresat ambasadoarei britanice, împotriva unui armistițiu care ar permite houthi să se regrupeze – un semnal că Riadul și clienții săi yemeniți se tem mai mult de o pace prematură decât de un război prelungit.
Concluzie: garanția care nu a fost încă trasă
Pactul de la Mecca reproduce, cu o ironie pe care istoria o apreciază, ambiguitatea constitutivă a articolului 5 din Tratatul de la Washington: atacul împotriva unuia este atac împotriva tuturor, dar fiecare aliat decide singur ce acțiune consideră necesară. NATO a avut decenii pentru a umple această formulă cu planuri, comandamente și trupe dislocate; alianța islamică are șapte săptămâni și un adversar care o testează nocturn. Pentru România, lecția este familiară. Garanțiile de pe flancul estic au căpătat credibilitate nu prin comunicate, ci prin prezența aliată de la Mihail Kogălniceanu și prin grupurile de luptă înaintate, adică prin transformarea promisiunii în infrastructură. Houthi joacă față de Riad rolul pe care dronele rusești rătăcite îl joacă față de spațiul aerian românesc: sondează dacă solidaritatea declarată are un reflex. Până la prima interceptare efectuată de un echipaj pakistanez sau turc, Acordul de la Mecca rămâne o arhitectură elegantă în așteptarea zidurilor.
