De la Strâmtoarea Ormuz și Bab el-Mandeb până la frontul ucrainean, Marea Baltică și Taiwan, crizele de securitate nu mai pot fi privite separat. Negocierile dintre Washington și Teheran avansează, dar navigația prin Hormuz rămâne grav perturbată, iar luptele din Yemen țin sub presiune o a doua rută maritimă esențială.
În Ucraina se discută despre limitarea reciprocă a loviturilor asupra infrastructurii energetice, în timp ce atacurile aeriene continuă, rafinăriile sunt lovite, iar apărarea antiaeriană trebuie întărită. Diplomația încearcă să reducă tensiunea, dar armatele sunt obligate să se pregătească pentru continuarea ei.
Pentru Europa, această suprapunere schimbă sensul pregătirii militare. Sancțiunile se extind, Franța și Letonia discută despre descurajare, statele baltice își fortifică infrastructura, iar în Arctica acordul dintre SUA, Danemarca și Groenlanda arată cât de mult a crescut importanța regiunii. În același timp, apropierea vizitei lui Xi Jinping în Statele Unite aduce din nou în prim-plan Taiwanul, capacitățile navale și controlul tehnologiilor avansate. Inteligența artificială a intrat și ea pe agenda de securitate a ONU. NATO trebuie, așadar, să lege apărarea teritoriului european de protecția rutelor maritime, a infrastructurii, a energiei și a sistemelor de comandă.
În acest moment este ales generalul german Carsten Breuer drept viitor președinte al Comitetului Militar al NATO. Din vara lui 2027, el va conduce forul prin care șefii apărării din statele membre formulează recomandările militare pentru conducerea politică a Alianței. Numirea nu înseamnă că Germania preia comanda operațională a forțelor NATO. Ea arată însă cât de multă greutate capătă Berlinul într-o Alianță căreia i se cere să transforme simultan cheltuielile de apărare, tehnologia și planurile militare în capacități utilizabile. Întrebarea pentru articol este ce poate aduce un general german în această funcție și cât de pregătită este Europa să susțină responsabilitatea pe care o revendică.
Alegerea de la Copenhaga, din 19 septembrie, a avut aparența unei formalități și miza unei schimbări de eră: inspectorul general al Bundeswehr-ului, generalul Carsten Breuer, a fost ales președinte al Comitetului Militar al NATO, cea mai înaltă funcție militară a Alianței și principalul post de consilier al secretarului general. Cursa a avut doar doi candidați – Breuer și șefa Statului Major canadian, generalul Jenny Carignan -, iar rezultatul era, de fapt, scris dinainte pe două planuri diferite. Pe de o parte, europenii cer de la venirea lui Trump la putere o pondere mai mare în conducerea Alianței pe care o finanțează tot mai mult; pe de alta, relația Ottawa-Washington traversează o răceală suficient de vizibilă încât alegerea unui candidat canadian ar fi adăugat, ea însăși, o sursă de fricțiune internă. Breuer nu a lăsat rezultatul la voia întâmplării: și-a construit sprijinul vizitând personal, înainte de vot, capitalele partenerilor-cheie ai Germaniei din Alianță – un exercițiu de diplomație militară pe cont propriu, neobișnuit de asumat pentru un post oficial nepolitic.
Numirea confirmă o traiectorie germană construită metodic, nu improvizată. De la proclamarea Zeitenwende sub cancelarul Scholz – „schimbarea de epocă” urmată de o creștere masivă a bugetului de apărare – Berlinul a trecut, sub Friedrich Merz, la obiectivul explicit de a construi cea mai puternică armată terestră din Europa, asumându-și treptat conducerea grupului de contact Ramstein pentru sprijinul militar acordat Ucrainei. Breuer însuși e un protejat al lui Scholz, iar împreună cu ministrul apărării Boris Pistorius a restructurat constant Bundeswehr-ul cu o singură țintă declarată: pregătirea pentru „amenințarea rusească”. Succedându-i italianului Giuseppe Cavo Dragone la un mandat de trei ani, care începe abia în iulie 2027, Breuer nu urcă pe o funcție simbolică, ci pe exact scaunul din care se modelează planificarea strategică a secretarului general Mark Rutte.
Greutatea numirii vine din ceea ce Breuer a spus deja, nu din ce urmează să spună. Într-un interviu din mai 2026 acordat Süddeutsche Zeitung, generalul a repetat avertismentul care i-a construit reputația de voce fără menajamente în interiorul establishmentului de apărare german: Moscova ar putea ataca un stat NATO până în 2029. Diferența față de atunci este instituțională – un avertisment lansat din poziția de inspector general al unei singure armate naționale capătă cu totul altă greutate rostit, sau doar susținut tacit, din funcția de consilier militar șef al întregii Alianțe. Practic, omul care a tot repetat că fereastra de pregătire e mai îngustă decât admit calendarele oficiale de reînarmare – ținta de 2035 pentru pregătirea deplină, mobilizarea a 100.000 de militari propusă de Kubilius – se mută acum în poziția din care poate împinge instituțional exact aceste priorități, nu doar le poate semnala public.
Moștenirea pe care o preia e, însă, dublă și contradictorie. Pe de o parte, flancul estic rămâne prioritatea declarată, iar consolidarea lui va fi, previzibil, marca personală a unui german convins că Rusia se pregătește de o confruntare directă. Pe de altă parte, agenda pe care o moștenește include și presiunea sudului european, confruntat cu fluxuri de migrație ilegală care concurează pentru resurse și atenție politică, precum și planul american de reducere a prezenței militare din Europa – până la 40.000 de militari americani, practic jumătate din contingentul actual staționat pe continent. Ironia structurală e greu de ratat: exact în momentul în care Alianța încredințează unui general german rolul de a coordona apărarea colectivă a flancului estic, principalul ei contribuitor istoric anunță că se retrage parțial din ecuație – iar povara de a umple acest gol, cel puțin în plan strategic, cade direct pe umerii lui Breuer.
Pentru România, episodul e mai puțin o curiozitate protocolară germană și mai mult o confirmare a unui proces deja documentat: trecerea, tot mai puțin metaforică, de la NATO garantat american la o Alianță europeană care își asumă, instituțional, propria apărare – exact scenariul pe care doctrina Colby de redistribuire a forțelor îl anticipează, dar pe care numirea lui Breuer îl transformă din exercițiu teoretic în structură de comandă. Un general obsedat de calendarul rusesc, cu acces direct la urechea lui Rutte, dar care trebuie să gestioneze simultan retragerea parțială americană, e exact tipul de arbitru instituțional în fața căruia contradicțiile proprii ale posturii de apărare românești – de la lacunele de recrutare până la ezitările din achizițiile de blindate – vor cântări tot mai greu, nu tot mai puțin.
Post Scriptum: Referitor la sprijinul acordat de Marea Britanie Arabiei Saudite el este legat de alimentarea cu petrol a Europei. Să fie clar Europa nu se află încă în pragul unui nou război în Yemen, dar direcția pare deja trasată: toate semnalele indică trecerea de la protejarea navelor individuale la apărarea sistemului energetic și maritim regional în ansamblul său. Pentru Arabia Saudită, dislocarea britanică aduce un sprijin binevenit într-un moment în care apărarea regatului și infrastructura sa de export sunt puse la încercare simultan. Deocamdată, misiunea Londrei rămâne strict delimitată: un singur avion Voyager, destinat realimentării în zbor a aeronavelor angajate în operațiunile defensive saudite. Dacă această limită va fi păstrată depinde însă mai puțin de aparatul în sine și mai mult de evoluțiile din Yemen, de la granița saudită și din apele din jurul strâmtorii Bab el-Mandeb. Zilele și săptămânile următoare ar putea contura treptat un răspuns occidental pe două direcții: sprijin britanico-francez pentru apărarea aeriană saudită și o protecție navală extinsă a Uniunii Europene pentru transportul maritim.
