Puțină lume știe cu adevărat ce a reprezentat omul și românul Victor Opaschi pentru diplomația culturală și ecumenică „civilă”, ca să-i zic așa! Permiteți-mi, vă rog, să vă redau mai jos o mică parte din amintirile sale legate de un eveniment la care și-a adus o contribuție esențială.
Așa, poate, vor înțelege care este rolul unui consilier adevărat și de ce mulți ajunși în poziția respectivă dau cu stângul în dreptul!
„Despre celebrarea celor 25 de ani de pontificat ai Papei Ioan Paul al II-lea (Ateneul Român, 2 septembrie 2003)
În urmă cu 23 de ani, la 2 septembrie 2003, Ateneul Român găzduia una dintre cele mai importante manifestări culturale și diplomatice organizate la București la începutul noului mileniu, consacrată împlinirii a 25 de ani de pontificat ai Papei Ioan Paul al II-lea. Privită astăzi, la mai bine de două decenii distanță, manifestarea de la București apare ca un eveniment cu o semnificație aparte. Ea nu a fost doar o celebrare aniversară a unui mare pontificat, ci un adevărat spectacol al diplomației culturale, în care s-au întâlnit discursul politic, dimensiunea ecumenică, muzica, cinematografia, artele plastice și chiar lumea sportului.
Pentru mine, însă, această manifestare nu se limitează la 2 septembrie 2003. Povestea ei începe cu câteva luni mai devreme, la Vatican, cu o conversație care avea să schimbe radical amploarea pe care urma să o aibă celebrarea de la București.
La începutul lunii aprilie 2003 mă aflam la Vatican pentru a-l decora, în numele Președintelui României, pe monseniorul Olivier Raquez, rectorul Colegiului Pontifical Pio Romeno. La recepția care a urmat ceremoniei de decorare, organizată de ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, Mihai Dobre, Piero Schiavazzi, jurnalist și diplomat italian, invitat la acel eveniment, mi-a relatat că fusese desemnat de Ministerul Afacerilor Externe al Italiei comisar general pentru un proiect căruia autoritățile italiene doreau să-i confere o amploare deosebită deoarece în 2003 se împlineau 25 de ani de la alegerea Papei Ioan Paul al II-lea. Așadar, inițiativa nu aparținea Vaticanului, ci statului italian, prin Ministerul Afacerilor Externe. Autoritățile italiene intenționau ca, prin intermediul celor aproximativ 90 de Institute Italiene de Cultură din întreaga lume, să marcheze acest moment printr-un amplu program internațional intitulat „Italia, a doua mea patrie”. Șapte orașe ale lumii – Roma, Cracovia, Strasbourg, Ierusalim, New York, Buenos Aires și São Paulo urmau să găzduiască manifestări deosebite dedicate celor 25 de ani de pontificat ai Papei și, desigur, un eveniment urma să fie organizat și la București, prin intermediul Institutului Italian de Cultură. I-am răspuns imediat că, în opinia mea, Bucureștiul ar trebui să fie unul dintre orașele în care aniversarea să fie celebrată într-un mod cu totul special.
Argumentele erau numeroase. În primul rând, relațiile României cu Sfântul Scaun și cu Italia se aflau într-un moment deosebit de favorabil. În al doilea rând, Bucureștiul fusese gazda unei premiere istorice: în 1999, Papa Ioan Paul al II-lea efectuase aici prima vizită a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă. Acelei vizite îi urmase, în 2002, vizita Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, la Vatican, un moment cu o încărcătură ecumenică și simbolică excepțională. România putea prezenta, cu acest prilej, experiența sa de dialog și cooperare dintre stat și cultele religioase, un adevărat model de conviețuire și colaborare instituțională. Piero Schiavazzi a primit cu entuziasm ideea ca Bucureștiul ar putea fi unul dintre orașele care să marcheze într-o manieră cu totul aparte cei 25 de ani de pontificat ai Papei Ioan Paul al II-lea. Desigur, trebuia obținut acordul Președintelui României, dar în această privință nu aveam niciun fel de îndoială că va susține inițiativa. A doua zi, revenit la București, am discutat cu Președintele Ion Iliescu despre proiect. A fost încântat de ideea ca România să se implice nu doar formal, ci în mod substanțial, în organizarea unei manifestări dedicate unui moment atât de important din pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea.
Exista însă o problemă: unde să organizăm evenimentul? În afară de clădirea Parlamentului, care, deși reprezenta un spațiu prestigios, nu ni se părea locul cel mai potrivit pentru o asemenea celebrare. Bucureștiul nu dispunea, la acel moment, de un spațiu care să răspundă întru totul caracterului cultural, simbolic și diplomatic al manifestării. Președintele Academiei Române, Eugen Simion, s-a oferit să găzduiască evenimentul în Aula Academiei. Am apreciat disponibilitatea sa, dar am considerat că trebuia să găsim un loc care să exprime mai bine natura și amploarea manifestării. În plus, faptul că Papa Ioan Paul al II-lea acceptase să devină membru de onoare al Academiei Române ar fi putut transforma această celebrare într-un eveniment asociat predominant unei singure instituții. Aveam în minte un alt loc: Ateneul Român.
Pentru mine, Ateneul era alegerea firească. Era un simbol al culturii române, un spațiu cu o forță reprezentativă unică și, mai ales, locul în care o asemenea celebrare putea dobândi simultan dimensiunea culturală, diplomatică și simbolică pe care o doream. Există însă o problemă majoră: Ateneul Român se afla de aproape un deceniu într-un amplu proces de consolidare și restaurare. Lucrările nu erau încheiate, iar estimările indicau că finalizarea lor ar mai fi putut dura aproape un an. Data pe care o stabilisem pentru manifestarea de la București era însă 2 septembrie 2003.
Împreună cu Președintele Ion Iliescu ne-am întâlnit pe șantierul Ateneului cu maestrul Cristian Mandeal, directorul general al Filarmonicii „George Enescu” și al Ateneului Român, precum și cu reprezentanții constructorului. Președintele a fost informat despre stadiul lucrărilor și posibilitățile reale de finalizare. Concluzia a fost clară: era posibil ca lucrările să fie terminate până la 2 septembrie 2003, dar numai cu condiția asigurării unei finanțări corespunzătoare și ritmice. Au urmat, din aprilie până la sfârșitul lunii august, luni de muncă intensă.
A fost un efort conjugat al constructorilor, restauratorilor, conducerii Filarmonicii „George Enescu” și al instituțiilor statului implicate în acest proiect. Ceea ce, în aprilie, părea dificil de realizat a devenit, la sfârșitul lunii august, o realitate. La 2 septembrie 2003, Ateneul Român, sediul Filarmonicii „George Enescu”, și-a redeschis porțile într-o ținută demnă de prestigiul său pentru a fi gazda uneia dintre cele mai importante manifestări culturale și diplomatice organizate în România începutului de secol XXI.
Manifestarea fusese concepută ca un adevărat spectacol al diplomației culturale. Un rol important l-au avut Ambasada Italiei la București și, în mod deosebit, Piero Schiavazzi, comisarul general al manifestării, precum și Vito Grasso, directorul Institutului Italian de Cultură din București. Ambii aveau să fie ulterior decorați de Președintele Ion Iliescu. Vito Grasso a fost decorat la Palatul Cotroceni, de către Președintele României, iar Piero Schiavazzi la Roma, la sediul Ambasadei României pe lângă Sfântul Scaun, de către ambasadorul Mihai Dobre și de mine, în numele Președintelui României. Decorarea celor doi nu a reprezentat un simplu gest protocolar. Ea a fost expresia recunoașterii de către statul român a contribuției lor la dezvoltarea relațiilor dintre România și Italia, precum și a relațiilor României cu Sfântul Scaun.
Întreaga manifestare de la Ateneul Român a fost moderată de Piero Schiavazzi. Au rostit alocuțiuni Președintele României, Ion Iliescu, Răzvan Theodorescu, ministrul Culturii și Cultelor, Mario Baccini, secretar de stat în Ministerul italian de Externe, Stefano Ronca, ambasadorul Italiei la București, Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române, cardinalul Pio Laghi, reprezentantul Papei Ioan Paul al II-lea, arhiepiscopul romano-catolic de București, Ioan Robu, și arhiepiscopul major al Bisericii Greco-Catolice, Lucian Mureșan. Discursurile lor au subliniat atât însemnătatea aniversării, cât și importanța relațiilor României cu Sfântul Scaun și cu Italia.
În deschiderea evenimentului au fost prezentate imagini de la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în România, din 7-9 mai 1999. Imaginile evocau memoria unui moment istoric care schimbase deja profund raporturile dintre România și Sfântul Scaun și, într-o perspectivă mai largă, relațiile dintre Biserica Catolică și lumea ortodoxă. A fost proiectat apoi filmul „Ioan Paul al II-lea văzut de Ion Iliescu”, realizat ca mărturie a lui Piero Schiavazzi, autor a două interviuri cu Președintele României prilejuite de întâlnirile acestuia cu Papa Ioan Paul al II-lea, în 1995 și 2001. Filmul oferea perspectiva unui șef de stat dintr-o țară cu populație majoritar ortodoxă asupra personalității Papei. Era, prin urmare, mai mult decât un document cinematografic: era o mărturie despre întâlnirea dintre două lumi și despre felul în care personalitatea lui Ioan Paul al II-lea era percepută în spațiul românesc. A fost proiectat, de asemenea, filmul „Dona nobis pacem”, realizat de Piero Schiavazzi și Maurizio Di Pinto și produs de Centrul de Televiziune al Vaticanului și Telepace cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea.
Discursurile au fost intercalate cu momente muzicale susținute de artiști italieni și români. Maestrul Stelvio Cipriani, compozitorul coloanei sonore a filmului omagial „Dona nobis pacem”, a dedicat un omagiu muzical Patriarhului Teoctist. Amedeo Minghi, unul dintre cunoscuții cântăreți italieni, a interpretat piesa „Un uomo venuto da lontano” – „Un om venit de departe”, cântec care dobândea, în contextul acelei zile, o evidentă valoare simbolică. Un moment cu o puternică încărcătură ecumenică l-a constituit intervenția Corului Patriarhiei Române, dirijat de preotul Constantin Drăgușin, care a interpretat la patru voci „Tatăl nostru” de Ciprian Porumbescu și „Ecce sacerdos magnus” de Tommaso da Vittoria. Faptul că un cor al Patriarhiei Române interpreta, în aceeași manifestare, muzică sacră provenită din tradiția românească și din patrimoniul catolic occidental sugera, prin limbajul universal al muzicii, dialogul dintre cele două tradiții creștine.
Manifestarea a avut și o dimensiune mai puțin obișnuită pentru un eveniment de asemenea natură. Din partea clubului sportiv AS Roma au fost prezenți Franco Sensi, președintele și finanțatorul clubului, și Cristian Chivu, căpitanul-jucător al echipei de fotbal, care au adus Papei omagiul sportivilor italieni. Prezența lor demonstra încă o dată caracterul neobișnuit de larg al manifestării. Omagiul adus Papei Ioan Paul al II-lea depășea astfel cadrul strict politic, religios sau cultural și ajungea până în lumea sportului, una dintre cele mai puternice forme de reprezentare publică a Italiei contemporane.
În timpul manifestării, Președintele Ion Iliescu a transmis, prin intermediul ambasadorului Mihai Dobre, prezent la eveniment, un dar din partea României Sfântului Părinte: o pictură în ulei pe pânză reprezentând „Sacrificiul lui Ioan Botezătorul”. Opera fusese realizată în 1999 de pictorul Mihai Zamfirescu, elev al maestrului Corneliu Baba, și îmbina armonios elemente ale tradiției bizantine cu influențe ale picturii renascentiste.
Schimbul de daruri avea o valoare simbolică deosebită. Tabloul oferit Papei nu era un simplu cadou oficial. Alegerea unui artist format în școala lui Corneliu Baba și a unei teme inspirate de sacrificiul Sfântului Ioan Botezătorul, într-o interpretare care îmbina tradiția bizantină cu influențele Renașterii, transmitea un mesaj despre identitatea culturală a României și despre locul său la întâlnirea dintre Orientul și Occidentul creștin.
La rândul său, statueta Lupoaicei Capitoline, oferită Președintelui României de delegația Primăriei Romei, exprima legătura istorică dintre România și Roma, dintre identitatea românească și originile sale latine. Două obiecte, două simboluri și, într-un anumit sens, două direcții ale aceleiași construcții istorice: tradiția creștină și latinitatea.
Un loc aparte în cadrul manifestării de la Ateneul Român din 2 septembrie 2003 l-a ocupat discursul președintelui României, Ion Iliescu, consacrat împlinirii a 25 de ani de pontificat ai papei Ioan Paul al II-lea. Dincolo de caracterul său solemn și omagial, discursul are o valoare aparte, deoarece oferă perspectiva șefului statului român asupra uneia dintre cele mai importante personalități religioase și istorice ale celei de-a doua jumătăți ale secolului XX.
Ion Iliescu identifică în pontificatul lui Ioan Paul al II-lea contribuția sa fundamentală la redarea încrederii oamenilor în propria lor capacitate de a învinge frica, opresiunea și presiunea exercitată asupra conștiinței. În această interpretare, cunoscuta formulă evanghelică a Papei – „Nu vă fie frică” – depășește cadrul unei simple încurajări spirituale și dobândește o adevărată semnificație istorică.
Ion Iliescu a apreciat că acest mesaj al Papei a avut o forță deosebită tocmai pentru că s-a adresat omului confruntat cu un sistem care încerca să-i controleze nu numai libertatea exterioară, ci și conștiința. Eliberarea omului de frică devine, astfel, una dintre premisele redobândirii libertății.
În această perspectivă, experiența poloneză este implicit pusă în legătură cu marile transformări care au dus la prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est. Papa venit din Polonia, cu experiența sa personală asupra nazismului și comunismului, este prezentat ca una dintre vocile care au contribuit la redarea curajului unor societăți întregi. Pentru România, această interpretare dobândește o rezonanță specială: ea trimite inevitabil la revoluția din decembrie 1989 și la momentul în care frica, care păruse timp de decenii imposibil de învins, a început să dispară din conștiința oamenilor.
Este una dintre cele mai interesante chei de lectură ale discursului președintelui Iliescu: Ioan Paul al II-lea nu este prezentat doar ca lider spiritual al Bisericii Catolice, ci ca o personalitate care a contribuit la schimbarea climatului moral și psihologic al Europei. Prăbușirea totalitarismului nu este redusă, desigur, la acțiunea unei singure personalități, dar Ion Iliescu subliniază rolul pe care l-a avut mesajul de curaj și libertate al papei în redobândirea demnității și a speranței.
Discursul nu îl reduce pe Ioan Paul al II-lea doar la rolul său în confruntarea cu comunismul. Dimpotrivă, perspectiva președintelui se deschide acum către marile probleme ale lumii care nu s-au terminat odată cu prăbușirea comunismului: sărăcia, disperarea, degradarea ființei umane, criza valorilor și amenințările la adresa naturii. În fața acestor realități, Ioan Paul al II-lea apare ca mesager al speranței, ca o personalitate care îi îndeamnă pe oameni să nu rămână prizonierii fricii și ai disperării, ci să „treacă pragul speranței”.
Această trecere de la eliberarea de frică la speranță este, în fond, una dintre ideile centrale ale discursului. Dacă „Nu vă fie frică” poate fi privit ca mesajul prin care omul este chemat să-și redobândească libertatea, „pragul speranței” indică etapa următoare: aceea în care libertatea trebuie transformată într-un proiect moral și uman pentru viitor.
O altă dimensiune importantă a discursului este aceea referitoare la dialogul dintre creștinism și celelalte religii și, mai ales, la refacerea unității creștine. Ion Iliescu vede în apropierea dintre marile tradiții creștine una dintre căile importante prin care lumea poate regăsi un echilibru spiritual și moral.
În acest context, președintele îi așază pe Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Teoctist într-o poziție cu totul specială, ca interlocutori importanți ai reconcilierii dintre catolicism și ortodoxie. Este semnificativ faptul că apropierea dintre cei doi lideri spirituali este prezentată nu ca un fenomen apărut după 1989, ci ca un proces ale cărui rădăcini trebuie căutate încă înainte de prăbușirea comunismului.
Această observație este importantă pentru înțelegerea relației dintre România și Sfântul Scaun. Vizita istorică a lui Ioan Paul al II-lea la București, în mai 1999, nu a apărut dintr-un vid diplomatic sau eclezial. Ea a fost precedată de ani de contacte, de tatonări și de apropiere, iar întâlnirea dintre Papă și Patriarhul Teoctist a devenit expresia cea mai vizibilă a unui proces mai profund de redescoperire reciprocă între Ortodoxie și Catolicism.
În această construcție, România capătă în discursul lui Ion Iliescu o semnificație aparte. Ea este prezentată ca o țară cu o identitate creștină și europeană particulară: latină prin limbă și prin conștiința apartenenței sale culturale, dar ortodoxă prin tradiția sa religioasă. Tocmai această dublă dimensiune îi conferă, în viziunea președintelui, o vocație naturală de apropiere între cele două mari spații ale creștinătății europene. De aici se desprinde una dintre ideile cele mai importante ale discursului: România ca punte între Orient și Occident.
Privită retrospectiv, această idee dobândește o semnificație cu atât mai mare cu cât ea avea să fie confirmată simbolic și diplomatic prin evoluțiile ulterioare ale relațiilor dintre România, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Catolică și Sfântul Scaun. Vizita lui Ioan Paul al II-lea din 1999 a reprezentat un moment de cotitură, iar evenimentele și contactele care au urmat au consolidat treptat imaginea României ca spațiu de dialog între cele două tradiții creștine. Este de remarcat, de asemenea, faptul că această interpretare a pontificatului era formulată în 2003, într-un moment în care Europa își redefinise deja structurile politice după dispariția comunismului, dar continua să caute un răspuns la întrebarea privind fundamentele sale spirituale și morale. Pentru Ion Iliescu, Ioan Paul al II-lea nu aparținea, prin urmare, numai istoriei Bisericii Catolice. El aparținea istoriei Europei. Discursul se încheia într-o tonalitate profund omagială, printr-o formulă care sintetiza întreaga perspectivă a președintelui: Ioan Paul al II-lea era prezentat drept „exponentul cel mai ilustru al renăscutului Umanism Milenar”.
Privit în ansamblu, discursul lui Ion Iliescu din 2 septembrie 2003 îl prezenta pe Ioan Paul al II-lea ca pe o personalitate istorică ce contribuise la eliberarea Europei de totalitarism, dar a cărei misiune nu se încheia odată cu căderea comunismului. Misiunea sa continua prin apărarea demnității umane, prin promovarea păcii, prin dialogul dintre religii și, mai ales, prin apropierea dintre Orientul și Occidentul creștin. Iar în această construcție România ocupa un loc aparte: nu doar cel al unei țări care primise cu emoție vizita papei în 1999, ci al unei țări care, prin însăși identitatea sa istorică și spirituală, putea aspira la o vocație de punte între cele două mari tradiții creștine ale Europei. Din această perspectivă, discursul de la Ateneul Român din 2 septembrie 2003 poate fi considerat mai mult decât un omagiu aniversar. El reprezintă și o veritabilă interpretare românească a pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, în care libertatea, speranța, demnitatea omului, reconcilierea creștină și vocația europeană a României se întâlnesc într-o singură construcție de idei.
Cred că discursul președintelui Ion Iliescu poate fi interpretat ca o sinteză a evoluției relațiilor România-Sfântul Scaun după 1989: în 1990-1991, problema centrală era reluarea relațiilor diplomatice și reintrarea României în dialogul cu Vaticanul; în 2003, Președintele formulează o viziune ambițioasă – România nu mai este doar beneficiara dialogului dintre Roma și București, ci poate deveni unul dintre spațiile sale privilegiate. Și tocmai de aceea cred că titlul „O punte între Orient și Occident” nu este doar o metaforă frumoasă.
În finalul manifestării, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” a oferit un concert extraordinar sub bagheta maestrului Cristian Mandeal. Programul a cuprins „Uvertura academică” de Johannes Brahms, „Preludiu la unison” din Suita nr. 1 și „Rapsodia nr. 2” de George Enescu, precum și „Te Deum” de Giuseppe Verdi. Alegerea repertoriului avea ea însăși o valoare simbolică. Brahms și Verdi reprezentau cultura muzicală europeană în marile sale expresii, în timp ce George Enescu reprezenta identitatea muzicală românească. Concertul oferea astfel, prin limbajul muzicii, o adevărată sinteză între România și cultura europeană. Iar faptul că această muzică răsuna în seara de 2 septembrie în Ateneul Român, redeschis după aproape un deceniu de lucrări de consolidare și restaurare, dădea întregului eveniment o emoție pe care cu greu ar fi putut-o avea într-un alt spațiu.
Privind retrospectiv, cred că manifestarea din 2 septembrie 2003 a avut o particularitate aparte. Ea a arătat că, după reluarea relațiilor diplomatice dintre România și Sfântul Scaun la 15 mai 1990, după vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea în România, din 7-9 mai 1999, și după intensificarea dialogului politic și ecumenic, România devenise un partener căruia Italia și Sfântul Scaun îi acordau o încredere deosebită. Faptul că Bucureștiul a fost inclus între puținele mari orașe ale lumii în care celebrarea celor 25 de ani de pontificat ai Papei Ioan Paul al II-lea urma să capete o amploare specială este, prin el însuși, un fapt care merită subliniat. Personal, nu cunosc o altă manifestare omagială dedicată Papei Ioan Paul al II-lea care să fi reunit, într-o asemenea succesiune și într-un asemenea spațiu, reprezentanți ai statului, ai diplomației, ai Bisericilor Ortodoxă, Romano-Catolică și Greco-Catolică, artiști, cineaști, muzicieni și personalități ale sportului.
De aceea, consider că ceea ce s-a întâmplat la București în acea zi a fost mai mult decât o aniversare. A fost o demonstrație de diplomație culturală, dar și o demonstrație a felului în care cultura poate deveni un instrument al dialogului dintre state, Biserici și popoare.
Privind astăzi în urmă, după mai bine de două decenii, îmi dau seama că manifestarea din 2 septembrie 2003 a reprezentat expresia unei maturități pe care relațiile dintre România, Italia și Sfântul Scaun o atinseseră în anii de după căderea regimului comunist.
Pentru mine, 2 septembrie 2003 a avut și o semnificație personală aparte. A fost bucuria de a vedea Ateneul Român redeschizându-și porțile printr-un eveniment care reunea diplomația, cultura, credința și muzica într-un omagiu adus unuia dintre cei mai importanți oameni ai timpului nostru. În ziua de 2 septembrie, sub cupola Ateneului, România, Italia și Sfântul Scaun se întâlneau într-o celebrare care depășea granițele unei simple festivități aniversare.
Importanța acordată de Președintele Ion Iliescu întregului demers este ilustrată și de scrisoarea pe care acesta i-a adresat-o, la numai o zi după manifestare, maestrului Cristian Mandeal. Documentul merită redat ca atare, deoarece este și o mărturie directă a momentului, și o recunoaștere oficială a contribuției Filarmonicii „George Enescu” la reușita evenimentului:
București, 3 septembrie 2003
Stimate maestre,
Îmi face o deosebită plăcere să vă mulțumesc pentru sprijinul acordat în organizarea celei de-a 25-a aniversări a Pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. La redeschiderea sa, Ateneul Român s-a dovedit aceeași gazdă primitoare a marilor sărbători ale culturii și spiritualității românești. Apreciez eforturile pe care le-ați depus ca toate detaliile legate de acest important eveniment să fie pregătite cu minuțiozitate și competență.
În același timp, vă rog să-mi permiteți să vă felicit pentru extraordinarul concert pe care Filarmonica „George Enescu” l-a oferit tuturor celor prezenți. Muzica lui Brahms, Enescu și Verdi s-a constituit într-un inspirat omagiu adus Sfântului Părinte.
Mulțumindu-vă încă o dată, vă urez, stimate maestre, dumneavoastră și Filarmonicii „George Enescu” succes la apropiata ediție a Festivalului „George Enescu”!
Președintele României
Ion Iliescu
Domnului Cristian Mandeal
Director General
Filarmonica „George Enescu”
Scrisoarea aceasta, datată 3 septembrie 2003, la numai o zi după eveniment, închide într-un fel firesc povestea acelei zile. Ea confirmă ceea ce, pentru cei care au fost implicați în organizare, era deja evident: Ateneul Român nu fusese doar decorul unei manifestări dedicate Papei Ioan Paul al II-lea. Prin redeschiderea sa și prin programul muzical oferit devenise el însuși unul dintre protagoniștii evenimentului. Iar pentru România, 2 septembrie 2003 rămâne, în memoria mea, ziua în care o celebrare internațională dedicată unui mare pontificat s-a transformat într-o veritabilă întâlnire între diplomație, cultură, credință și identitate europeană.”
Și cum spuneam nu demult, poate că a venit timpul MARII REÎMPĂCĂRI NAȚIONALE!
QED!
