Există discursuri care descriu lumea așa cum este și discursuri care o descriu așa cum ar trebui să fie. Alexander Stubb a încercat, la tribuna Adunării Generale, să le rostească pe amândouă deodată, iar tensiunea dintre ele constituie adevărata miză a textului.
Președintele Finlandei s-a prezentat ca un finlandez pragmatic, care tratează lumea așa cum este tocmai pentru a o putea construi pe cea dorită. Anul trecut, de la aceeași tribună, oferise o grilă în trei piloni: valori, interese, putere. Anul acesta a venit cu ceva mai simplu și, tocmai de aceea, mai neliniștitor: o alegere între cooperare și conflict. Faptul că un șef de stat european simte nevoia să reducă politica mondială la o asemenea alternativă binară spune mai mult despre starea sistemului internațional decât orice statistică. Totuși, statistica există: Stubb a invocat 65 de conflicte armate active, mai multe decât în oricare moment de la sfârșitul Războiului Rece.
Diagnosticul: competiția împotriva regulilor
Nucleul analitic al discursului este o distincție fină, pe care diplomația o pierde adesea din vedere. Competiția dintre state nu îl îngrijorează pe Stubb; ea a existat întotdeauna și este astăzi mai acerbă decât acum o generație. Îngrijorător este faptul că tot mai multe state concurează împotriva regulilor pe care se sprijină ordinea internațională. Diferența este cea dintre un meci dur și un meci în care una dintre echipe demontează porțile. Formula care rezumă întreaga pledoarie este de o eleganță aproape aforistică: statele mici au nevoie de cooperare ca să supraviețuiască, statele mari au nevoie de ea ca să rămână mari.
Primul său diagnostic privește alunecarea spre o ordine multipolară necooperantă, bazată pe tranzacții cu sumă nulă și pe putere nelimitată. Între multilateralismul universal, pe care îl apără citându-l pe Strobe Talbott – multilateralismul e un infern, dar rămâne cea mai bună opțiune – și haosul tranzacțional, Stubb plasează o a treia cale: plurilateralismul, adică coalițiile ad-hoc construite acolo unde cooperarea globală devine imposibilă. Condiția pe care o pune este ca ele să consolideze sistemul ONU, nu să-l înlocuiască. Exemplul ales nu este întâmplător: Coaliția de Voință pentru Ucraina, descrisă ca instrument al unei păci juste și durabile în litera Cartei. Al doilea diagnostic este cuvântul pe care Stubb spune că îl aude peste tot: realiniere. Statele caută securitate acolo unde o pot găsi. Cititorul atent nu are nevoie de exemple suplimentare: în aceeași săptămână, la Riad, șefii de stat major ai Arabiei Saudite, Pakistanului și Turciei discutau aplicarea Pactului de la Mecca, iar Islamabadul declara securitatea locurilor sfinte ale Islamului linie roșie. Al treilea diagnostic privește economia: interdependența, odinioară promisiune de pace, a devenit vulnerabilitate, iar statele caută puncte de strangulare pe care să le transforme în arme. În anul în care Hormuzul și Bab al-Mandeb au fost, pe rând, blocate sau amenințate, fraza nu are nevoie de comentariu.
Helsinki ca rețetă pentru Orientul Mijlociu
Cea mai îndrăzneață propunere a discursului este exportul modelului de la Helsinki. Actul Final din 1975 a adus la aceeași masă 35 de state în plin Război Rece, fără încredere, cu dezacorduri profunde și ostilitate declarată, și a pus totuși bazele viitoarei OSCE. Stubb sugerează că regiuni precum Orientul Mijlociu ar putea încerca un proces similar, convenind asupra unor principii chiar în mijlocul conflictului. Ideea are o genealogie respectabilă, dar și o ironie pe care istoria nu o iartă. Helsinki a funcționat pentru că ambele blocuri aveau interes în înghețarea frontierelor și pentru că fiecare credea că a păcălit-o pe cealaltă: Moscova obținea recunoașterea statu-quo-ului teritorial, Occidentul obținea coșul al treilea, al drepturilor omului, care avea să erodeze din interior blocul sovietic. România lui Ceaușescu a semnat același document, folosindu-l ca paravan pentru o autonomie externă de fațadă, în timp ce interiorul rămânea neatins. În Golful de astăzi, unde un regim iranian decapitat supraviețuiește prin radicalizare, iar houthi lovesc Mecca și Riadul, lipsește tocmai premisa esențială a lui Helsinki: un echilibru pe care toate părțile să-l prefere războiului.
Terapia: drept, umanitate, limbaj
Stubb oferă trei remedii. Primul este statul de drept, cu un argument subtil: nicio mare putere nu renunță la capacitatea de a modela regulile, iar cei care pretind că le abandonează caută de fapt să le înlocuiască cu altele, mai permisive pentru cei puternici. Pericolul nu este o lume fără reguli, ci una cu reguli croite pe măsura forței. Al doilea remediu vizează principiile umanitare, cu Sudanul, Gaza și Haiti drept exemple. Al treilea, cel mai neobișnuit la tribuna ONU, privește limbajul: provocarea este recompensată cu atenție, excesul este confundat cu curajul, exagerarea cu adevărul. Nu era nevoie să fie rostit vreun nume pentru ca sala să înțeleagă destinatarii.
Partea programatică este cea mai concretă. Stubb reia apelul la reforma Consiliului de Securitate: cel puțin două locuri permanente noi pentru Africa, două pentru Asia-Pacific, unul pentru America Latină, eliminarea dreptului de veto al unui singur stat și suspendarea dreptului de vot pentru membrul care încalcă Carta. Formula vizează transparent Rusia. Tot aici apar recomandarea ca ONU să revină la medierea păcii, sub un secretar general mediator-șef, precum și remarca despre succesorul lui Guterres, oricine ar fi ea – un pronume care nu este deloc neutru. Finalul propune un nou moment San Francisco, o reîntemeiere a ordinii internaționale, și anunță candidatura Finlandei pentru Consiliul de Securitate în 2029–2030.
Concluzie: lecția unui stat mic care a ales
Discursul trebuie citit în lumina biografiei statului care l-a rostit. Finlanda a trăit decenii în regimul neutralității negociate cu Moscova, iar în 2023 a renunțat la ea pentru NATO, adică a ales exact tipul de aliniere pe care discursul îl analizează cu detașare. Stubb vorbește despre reguli ca un om care știe că ele sunt singura armură a statelor mici, dar și ca unul care și-a asigurat, prin Articolul 5, o armură suplimentară. Pentru România, lecția este dublă. Pe de o parte, pledoaria pentru dreptul internațional nu este idealism, ci interes național pur pentru un stat de frontieră aflat lângă un agresor care a transformat încălcarea Cartei în metodă. Pe de altă parte, Finlanda demonstrează că ancorarea în reguli devine credibilă doar atunci când este dublată de o capacitate proprie de apărare și de o voce care se face auzită la masa marilor puteri. Un nou San Francisco rămâne, deocamdată, o nostalgie elegantă. Până atunci, statele mici de pe flancul estic trebuie să se pregătească pentru lumea pe care Stubb o descrie, nu pentru cea pe care o dorește.
