În acesta dimineață am baleat presa occidentală la care am abonament sau de la care primesc newsletter. Deși textele sunt în cantitați industriale încerc totuși să fac o sinteză cu nume și prenume din aceasta. Va spun sincer stau și mă întreb câteodat dacă merita efortul. Din respect pentru cititorii ziarului Național o fac. Este important ca cei care citesc sa înțeleag care este cu adevarat pozitia geopolitica la ora actuala față de conflictul din Orientul Mijlociu.
Un consens de fațadă
Războiul de patru luni cu Statele Unite și Israelul a lăsat regimul iranian în picioare, dar nu unit. Narges Bajoghli și Vali Nasr scriau recent în Foreign Affairs că generația actuală de oficiali de vârf de la Teheran, formată „în tranșeele” războiului irano-irakian din anii ’80, rămâne pragmatică și naționalistă, chiar dacă mai puțin ideologică decât înaintașii ei. Semnalele publice de după semnarea, pe 17 iunie, a memorandumului de la Versailles păreau să confirme o unitate solidă: ministerul de externe a insistat că întregul stat a acționat „cu o singură voce”, iar comandantul forței Quds, Esmail Qaani, a descris negociatorii și soldații drept oameni „tăiați din aceeași stofă a rezistenței armate”.
Realitatea, scrie însă Alex Vatanka, de la Middle East Institute, într-un text pentru Foreign Policy, este mai puțin ordonată. Consensul afișat a fost unul menit strict să oprească un război pe care nimeni nu-l putea câștiga, în termeni pe care Teheranul îl poate prezenta drept victorie – și nu spune aproape nimic despre întrebarea pe care conflictul a redeschis-o, nu a închis-o: cum ar trebui Iranul să se poziționeze față de lumea exterioară. Linia de fractură rămâne aceeași care traversează Republica Islamică din 1979 – între cei pentru care orice acomodare cu Washingtonul este o capcană, și cei care tratează o formă de coexistență cu Occidentul drept interes național.
Paydari și Jalili împotriva taberei negocierilor
Fractura a căpătat, la sfârșitul lunii mai, o formă instituțională concretă. Potrivit Foreign Policy, Frontul Paydari și rețeaua din jurul lui Saeed Jalili – fostul negociator nuclear de linie dură, învins de Masoud Pezeshkian în turul doi al prezidențialelor din 2024 – au coordonat un efort de a-l îndepărta pe Mohammad Bagher Ghalibaf din funcția de președinte al parlamentului, recurgând, potrivit unei surse citate în articol, la un veritabil „șantaj politic non-stop”. Momentul nu a fost întâmplător: presiunea a coincis cu faza cea mai delicată a diplomației, într-o încercare vizibilă de a slăbi cursul negocierilor prin înlăturarea uneia dintre ancorele lui instituționale. Ghalibaf, șeful delegației și omul de încredere al noului Lider Suprem, Mojtaba Khamenei, a supraviețuit atacului – dar episodul a expus limitele reale ale unității de fațadă.
Presa iraniană, oglindă a rupturii
Divizarea se citește limpede și în presa de la Teheran. Cotidianul de linie dură Kayhan susține că reținerea anterioară a Iranului față de Occident nu a adus niciun rezultat și că timpul lucrează acum în favoarea Teheranului. Editorul agenției Tasnim a insistat că lipsa unui acord este de preferat unui acord prost, amintind că lecția centrală a acordului nuclear din 2015 este că americanii „nu pot fi de încredere”. Publicația Raja News a numit declarațiile lui Pezeshkian în favoarea negocierilor „deviaționiste”, acuzându-l că a devenit „o platformă pentru curentul pro-occidental”, în timp ce deputatul Hamid Rasaei a susținut public că negocierile cu Statele Unite au eșuat repetat și nu vor aduce niciun beneficiu.
De partea opusă, cotidianul reformist Sazandegi a transformat în titlu de primă pagină întrebarea retorică a lui Pezeshkian adresată taberei ostile diplomației: „Dacă nu negociem, atunci ce ar trebui să facem? Să luptăm la nesfârșit?” Președintele a insistat, potrivit Iran International, că orice discuție cu Washingtonul se va purta „cu demnitate” și că autoritățile au datoria să vorbească onest cu populația – o poziție care i-a atras imediat un reflux dur din partea mediilor apropiate Frontului Paydari.
Mojtaba Khamenei și limitele puterii prezidențiale
Tensiunea urcă până la vârful sistemului. RFE/RL relatează că opoziția față de memorandum a crescut în rândul unor facțiuni apropiate stabilimentului, care susțin că guvernul, Ghalibaf și chiar unii comandanți superiori din Garda Revoluționară au împins înainte acordul „împotriva poziției” noului Lider Suprem. Un comunicat atribuit chiar lui Mojtaba Khamenei a confirmat public divergența: „Personal, din principiu, am avut o părere diferită”, se arăta în text, precizând totuși că permisiunea de a semna a fost acordată după ce Pezeshkian și-a asumat explicit responsabilitatea și a promis că Iranul nu va ceda unor pretenții excesive americane. Pezeshkian a respins la rândul lui acuzațiile de subminare a liniei conducerii, afirmând că negocierile s-au desfășurat în coordonare deplină cu Liderul Suprem.
Ce spune analiza occidentală
Pentru Jon B. Alterman, de la CSIS, într-un text pentru Times of India, răspunsul corect din partea Occidentului nu este o forță suplimentară, ci reconstruirea unei coaliții internaționale largi, similară celei care a produs acordul nuclear din 2015, capabilă să facă reținerea iraniană rentabilă și provocarea costisitoare. O asemenea arhitectură nu este ușor de reconstituit acum, recunoaște Alterman – dar rămâne, spune el, singura cale care nu duce înapoi la război. Bajoghli și Nasr adaugă o observație complementară: dacă negocierea cu Washingtonul s-a dovedit riscantă – Trump a întrerupt discuțiile la finalul lunii februarie tocmai pentru a lansa războiul -, iar capacitatea Iranului de a bloca Strâmtoarea Hormuz i-a oferit o pârghie reală, concluzia pe care mulți din interiorul sistemului par să o fi tras este descurajantă pentru diplomație: că reținerea nu plătește, iar forța, cel puțin pe termen scurt, da. Ceea ce rămâne clar, dincolo de imaginile de unitate afișate la Teheran, este că memorandumul de la Versailles nu a rezolvat disputa internă asupra viitorului Iranului – a redeschis-o. Iar rezultatul acestei dispute, mai degrabă decât orice clauză din text, va decide dacă acordul rezistă sau se prăbușește sub presiunea propriilor săi critici din interior.
