Al 36-lea Summit NATO al șefilor de stat și de guvern se va desfășura la Ankara, pe 7-8 iulie, cu participarea așteptată a 52 de lideri din 32 de țări aliate și nouă țări invitate. Un moment de cotitură în existența Alianței.
Turcia este hub-ul unde traiectoriile geopolitice est-vest si nord-sud se întâlnesc. Aici se lega Europa de Est de Orientul Mijlociu, Mediterana de Strâmtoarea Hormuz, aici se întâlnește Europa cu Asia. Și cel mai important element este prietenia lui Erdogan cu Trump și cu Putin. Cu doar câteva zile înaintea summitului NATO, Uniunea Europeană redescoperă valoarea strategică a lui Recep Tayyip Erdoğan, transformând un partener incomod într-un aliat indispensabil. Geopolitica a învins, încă o dată, retorica despre valorile democratice.
Pe măsură ce Washingtonul transmite că Europa trebuie să-și asume propria securitate, Bruxellesul înțelege că nu poate construi noul pilon european al NATO fără una dintre cele mai puternice armate ale Alianței și fără controlul turc asupra accesului la Marea Neagră. Concluzia actuală este că nici Bruxellesul, nici Ankara nu mai negociază din considerente ideologice, ci din necesitate strategică. UE are nevoie de capacitățile militare și de poziția geografică a Turciei într-un moment în care angajamentul american pare mai puțin predictibil, iar Erdoğan profită de această nevoie pentru a obține concesii economice, industriale și politice pe care Uniunea Europeană le-a refuzat ani de zile. Înaintea summitului de la Ankara, relația dintre cele două părți pare să intre într-o nouă etapă: mai puțin bazată pe perspectiva aderării și mai mult pe un parteneriat strategic de securitate.
Reacția ambasadorilor satelor NATO înainte de summit
Ambasadorii statelor NATO acreditați la Ankara au transmis, în cor, același mesaj înaintea summitului din 7-8 iulie: unitate și solidaritate – semnalul pe care Alianța vrea să-l proiecteze spre Moscova într-un moment descris drept critic. Italia își subliniază contribuția concretă la securitatea gazdei: sistemul de apărare antiaeriană SAMP/T desfășurat în Turcia – gest care cimentează și el axa Roma-Ankara despre care vorbea articolul cu Erdogan și Meloni. Ambasadorul olandez a formulat cea mai clară definiție a agendei: dacă summitul de la Haga (2025) a fost despre cât cheltuiesc aliații, cel de la Ankara e despre cum și pe ce se cheltuiesc banii – trecerea de la angajamente la execuție. Tot el a plasat Turcia în centru: a doua armată din NATO și industrie de apărare majoră. Letonia s-a poziționat ca elev-model pe linia disciplinei: primul aliat care a legiferat ținta de 5% din PIB (din 2027), plus 0,25% din PIB alocat anual Ucrainei – cu mesajul că Rusia rămâne, alături de terorism, principala amenințare, iar sprijinul pentru Kiev trebuie să fie previzibil și pe termen lung. Polonia și Bulgaria au întărit registrul solemn: summit „excepțional”, reafirmarea Articolului 5 și a legăturii transatlantice. Pe scurt: un exercițiu coordonat de diplomație publică – toți ambasadorii recită partitura unității exact pe fundalul în care Trump atacă „profitorii”, iar Whitaker anunță „carnete de note”. De remarcat curtoazia insistentă față de Turcia din fiecare declarație: legitimarea Ankarei ca pivot al Alianței, începută de Washington, e acum reprodusă de întreaga Europă.
Ankara 2026: miza este viitorul NATO, nu doar Ucraina
În pragul unuia dintre cele mai importante summituri NATO din ultimele decenii, Alianța a publicat programul oficial al reuniunii de la Ankara, care se va desfășura pe 7 și 8 iulie. Dincolo de agenda protocolară, întâlnirea are o miză strategică majoră: pentru prima dată după revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, liderii aliați vor încerca să răspundă unei întrebări fundamentale – cum va arăta NATO într-o lume în care Statele Unite cer Europei să-și asume o parte mult mai mare din propria securitate.
Summitul va fi prezidat de secretarul general al NATO, Mark Rutte, și găzduit de președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, aflat în centrul unei intense ofensive diplomatice. Pentru Turcia, este a doua reuniune NATO organizată după summitul de la Istanbul din 2004, însă contextul este incomparabil mai complicat: războiul din Ucraina continuă, tensiunile din Orientul Mijlociu rămân ridicate, iar relațiile transatlantice traversează una dintre cele mai dificile perioade de după Războiul Rece.
Programul începe luni după-amiază, când Mark Rutte va susține conferința de presă premergătoare summitului, în cadrul centrului internațional de presă de la Ankara. Este primul moment în care secretarul general va contura prioritățile reuniunii și va încerca să transmită un mesaj de unitate înaintea unor negocieri care se anunță dificile.
Ziua de marți este dominată de industria de apărare. La ATO Congresium se va desfășura Forumul NATO al Industriei de Apărare, unde sunt așteptați reprezentanți ai guvernelor și ai principalelor companii din domeniu (autoritățile române nu au făcut publică până în acest moment componența delegației care va participa la NATO Summit Defence Industry Forum de la ATO Congresium). În contextul accelerării programelor de reînarmare din Europa, producția de muniții, rachete și echipamente militare va reprezenta una dintre temele centrale ale discuțiilor.
La prânz, Mark Rutte va lua cuvântul alături de vicepreședintele Turciei, Cevdet Yılmaz, și de ministrul apărării, Yașar Güler, iar câteva ore mai târziu va participa la o sesiune comună cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski, semnal că sprijinul pentru Kiev rămâne pe agenda Alianței, chiar dacă între aliați există diferențe privind ritmul și amploarea acestuia. Seara este rezervată diplomației. Miniștrii de externe se vor întâlni cu partenerii Inițiativei de Cooperare de la Istanbul, după care Recep Tayyip Erdoğan și prima-doamnă Emine Erdoğan vor oferi recepția oficială și dineul dedicat șefilor de stat și de guvern. În paralel, miniștrii apărării și miniștrii de externe vor avea reuniuni de lucru separate în cadrul Consiliului Nord-Atlantic și al Consiliului NATO–Ucraina.
Aici mă opresc și fac un comentariu mai amplu. Există aici un punct important de nuanțat. Dacă Guvernul este într-adevăr în procedură de demitere sau a fost deja demis prin moțiune (în scenariul pe care îl descrii), miniștrii nu încetează imediat să-și exercite atribuțiile. Ei rămân în funcție ca miniștri interimari ai unui guvern demisionar, cu atribuții limitate până la învestirea unui nou executiv. În plan extern, ei continuă să reprezinte statul român și pot participa la reuniuni NATO, însă marja lor de angajare politică este mai restrânsă.
România merge la Ankara cu un guvern juridic dar gol politic!
În timp ce la Ankara se vor lua decizii care vor influența securitatea Europei pentru următorul deceniu, România ajunge la summit într-un moment de fragilitate politică internă. Dacă Guvernul se află în regim interimar, miniștrii români ai Afacerilor Externe și Apărării participă la reuniunile NATO cu legitimitatea juridică de a reprezenta statul, dar cu o capacitate politică limitată de a angaja România în inițiative noi.
La reuniunea miniștrilor de externe se vor discuta sprijinul pentru Ucraina, relațiile cu partenerii din Orientul Mijlociu, consolidarea flancului estic și noua împărțire a responsabilităților în interiorul Alianței. În paralel, miniștrii apărării vor negocia creșterea investițiilor militare, dezvoltarea industriei de apărare, producția de muniții și implementarea noilor obiective de capabilități NATO.
Întrebarea este cât de activă poate fi România într-un asemenea context. Un guvern aflat în interimat evită(așa este normal; îmi pare rău să va spun că nu știu normalitatea guvernului Bolojan care văd că încă semnează documente), de regulă, asumarea unor angajamente politice sau financiare majore care ar lega mâinile viitorului executiv. Din acest motiv, este puțin probabil ca delegația română să lanseze inițiative spectaculoase sau să promoveze proiecte noi de anvergură (!?).
Cel mai probabil, Bucureștiul va susține pozițiile deja consacrate: întărirea flancului estic/frontului estic, continuarea sprijinului pentru Ucraina, menținerea prezenței aliate la Marea Neagră și consolidarea relației transatlantice. Aceste sunt obiective constante ale politicii externe și de securitate a României și beneficiază de un consens politic larg. Totuși, există și un cost al momentului politic intern. În timp ce state precum Turcia, Polonia sau Germania vor încerca să influențeze noua arhitectură de securitate a NATO, România riscă să fie percepută mai degrabă ca un participant care validează deciziile altora decât ca un actor care contribuie la modelarea lor. Iar într-un summit în care se discută redistribuirea responsabilităților între Statele Unite și Europa, aceasta este o diferență deloc neglijabilă.
În diplomație, marile oportunități apar rar. Iar atunci când apar, ele favorizează statele care au stabilitate politică și lideri capabili să negocieze cu un mandat deplin. Dacă România traversează o perioadă de incertitudine guvernamentală chiar în momentul în care NATO își redefinește prioritățile, influența sa la masa deciziilor riscă să fie mai redusă decât ar permite importanța strategică a țării pe flancul estic/frontul estic al Alianței.
Continuarea prezentării programului summitului
Momentul decisiv al summitului va veni miercuri dimineață. După declarațiile liderilor la sosire și fotografia oficială, Recep Tayyip Erdoğan și Mark Rutte vor deschide reuniunea Consiliului Nord-Atlantic la nivel de șefi de stat și de guvern. Aici urmează să fie adoptate deciziile privind creșterea investițiilor în apărare, dezvoltarea industriei de apărare a Alianței, sprijinul militar pentru Ucraina și direcțiile strategice ale NATO pentru următorii ani.
Dincolo de agenda oficială, toate privirile vor fi îndreptate către președintele american Donald Trump. Va fi primul său summit NATO după revenirea la Casa Albă și prima confruntare directă cu liderii europeni, după ce i-a acuzat public că profită de protecția americană fără să contribuie suficient la apărarea comună. În acest context, Ankara devine scena unei negocieri care depășește cu mult procentele din PIB alocate apărării: este o dezbatere despre viitorul relației transatlantice și despre noua împărțire a responsabilităților în interiorul Alianței. Pentru Recep Tayyip Erdoğan, summitul reprezintă și o oportunitate de a confirma ascensiunea diplomatică a Turciei. Faptul că Ankara găzduiește reuniunea într-un moment în care dialogul cu Washingtonul și Bruxellesul se intensifică transformă capitala turcă în centrul politic al lumii euro-atlantice pentru două zile. De rezultatele acestor întâlniri ar putea depinde nu doar direcția NATO, ci și noua arhitectură de securitate a Europei pentru următorul deceniu.
NATO pregătește un nou pachet militar pentru Ucraina: 80 de miliarde de dolari, semnalul transmis Moscovei de la Ankara
Cu doar câteva zile înaintea summitului NATO de la Ankara, Alianța transmite unul dintre cele mai puternice mesaje de sprijin pentru Ucraina de la începutul războiului. Potrivit proiectului declarației finale, aprobat de toate cele 32 de state membre și citat de Deutsche Welle, aliații europeni și Canada urmează să își asume un nou angajament financiar destinat susținerii efortului de război al Kievului. Documentul prevede acordarea unui ajutor militar în valoare de aproximativ 80 de miliarde de dolari pentru perioada 2026-2027, într-un moment în care ofensiva rusă continuă, iar Statele Unite cer Europei să preia o parte tot mai mare din responsabilitatea pentru securitatea continentului. Dincolo de valoarea simbolică a sumei, proiectul de declarație transmite un mesaj politic important: NATO își reafirmă fără echivoc angajamentul față de principiul apărării colective prevăzut de Articolul 5 și încearcă să demonstreze că sprijinul pentru Ucraina rămâne una dintre prioritățile Alianței, în ciuda tensiunilor tot mai vizibile dintre Washington și unii aliați europeni privind împărțirea costurilor.
În realitate, pachetul financiar este mai complex decât pare la prima vedere. O parte semnificativă a fondurilor nu reprezintă bani noi. Aproximativ 30 de miliarde de euro provin din mecanismul de creditare al Uniunii Europene destinat Ucrainei, iar alte 40 de miliarde de euro reprezintă angajamente asumate deja la summitul NATO de la Washington din 2024. Declarația de la Ankara are însă rolul de a consolida aceste angajamente și de a le proiecta pe termen mai lung. Dacă statele aliate vor menține același nivel al sprijinului și în 2027, valoarea totală a asistenței militare promise Kievului ar putea ajunge la 140 de miliarde de euro, ceea ce ar reprezenta unul dintre cele mai ample programe de sprijin militar coordonate de NATO de la înființarea Alianței. Documentul reflectă și o schimbare de filozofie în interiorul NATO. Accentul nu mai cade doar pe livrările de muniție și echipamente, ci pe dezvoltarea unor capabilități care să permită descurajarea pe termen lung a Rusiei. Proiectul declarației vorbește explicit despre investiții în capabilități de lovire în adâncime, sisteme moderne de apărare antiaeriană și drone, domenii considerate decisive după lecțiile învățate pe frontul din Ucraina.
Este clar Europa nu vrea să piardă războiul din Ucraina!
Președintele Volodimir Zelenski a confirmat că va participa personal la summitul de la Ankara, urmând să conducă delegația ucraineană. Prezența sa subliniază faptul că, în ciuda schimbărilor politice de la Washington și a dezbaterilor privind viitorul NATO, Ucraina rămâne în centrul agendei de securitate euro-atlantice. În cele din urmă, miza summitului depășește valoarea unui nou pachet financiar. Decizia de la Ankara va arăta dacă Europa este pregătită să transforme promisiunile politice în capacități militare reale și să preia o parte mai mare din responsabilitatea pentru securitatea continentului, într-o perioadă în care administrația Trump transmite tot mai clar că rolul tradițional al Statelor Unite în apărarea Europei nu mai poate fi considerat garantat.
Post Scriptum: Evaluarea scurtă și onestă- Ursula von der Leyen vine la Ankara să-l susțină pe Zelenski – dar a-l susține și a vrea victoria sunt două lucruri diferite, iar Europa le confundă de patru ani, poate deliberat. Vrea Europa să câștige? Europa vrea ca Rusia să nu câștige – ceea ce nu e același lucru. Diferența dintre cele două formule este exact diferența dintre 140 de miliarde pe doi ani și o strategie de victorie pe care nimeni, nici la Bruxelles, nici la Washington, nu a articulat-o vreodată. Ankara va produce cel mai mare cec din istoria sprijinului pentru Ucraina și, foarte probabil, aceeași ambiguitate strategică fundamentală- bani pentru ca războiul să nu fie pierdut, nu pentru ca el să fie câștigat.
