Răspunsul în mod sigur este: Dayton nu este demolat de Statele Unite; este pus la încercare de realitățile geopolitice pe care acordul din 1995 nu le mai poate gestiona singur.
De la Dayton la concluzia de demolare a unei situații de stabilitate am rămas cu o întrebare: cum a ajuns America, garantul păcii bosniace, să flirteze cu forțele care vor să o îngroape? Vorbim de Balcani si de butoiul de pulbere de aici. Vorbim de vecinătatea României. Noi românii fiind concentrați pe problemele politici de la noi scăpam din vedere situația geopolitica din zona. Hai să reflectam puțin la ea ca să nu ne trezim la un moment dat într-o situație fără ieșire. Da mă rog la cată glagorie este la externe totul este posibil. Știți este chestiunea cu ”peștele”… Când viziunea strategică lipsește la vârf, efectele se propagă inevitabil în întregul sistem. Iar în politică externă și securitate, nota de plată nu vine imediat, ci atunci când este deja prea târziu pentru a mai îndrepta lucrurile.Generalul chinez Sun Tzu spunea „Generalul care câștigă o bătălie face multe calcule înainte ca aceasta să înceapă.”
Mai exact citatul nu a fost „spus” într-un discurs, ci apare în tratatul militar Arta războiului, scris de Sun Tzu, cel mai probabil în perioada secolelor V-IV î.Hr., în timpul perioadei cunoscute drept Primăvara și Toamna sau începutul Statelor Combatante.
Există puține coincidențe istorice mai încărcate de simbolism decât un meci de fotbal între Statele Unite și Bosnia și Herțegovina în vara lui 2026, la treizeci de ani și câteva luni după ce diplomația americană a oprit, la Dayton, cel mai sângeros conflict european de după 1945. Pe teren, o echipă bosniacă formată în proporție de două treimi din copiii diasporei – copiii refugiaților pe care războiul i-a împrăștiat din Sarajevo până în Wisconsin – a înfruntat națiunea care a făcut posibilă însăși existența statului pentru care joacă. În spatele scenei, însă, s-a consumat o dramă mult mai puțin festivă: relația dintre Washington și Sarajevo nu a fost niciodată mai ambiguă, iar țara care a salvat Bosnia este acuzată astăzi, de voci tot mai numeroase, că participă activ la subminarea ei. Pentru a înțelege amploarea acestei răsturnări, merită reamintit ce a însemnat Dayton. Acordul parafat în noiembrie 1995 în baza aeriană Wright-Patterson din Ohio, sub bagheta diplomatului Richard Holbrooke, a oprit un război care ucisese peste 100.000 de oameni și culminase cu genocidul de la Srebrenica, unde peste 8.000 de bosniaci au fost executați sumar în iulie 1995, sub privirile unei comunități internaționale paralizate. Dayton a fost, în esență, un compromis imperfect ridicat la rang de constituție: a păstrat statul bosniac unitar în teorie, dar l-a împărțit în două entități – Federația croato-bosniacă și Republika Srpska – legate printr-o arhitectură instituțională de o complexitate barocă, cu trei președinți, paisprezece guverne și un sistem de partajare etnică a puterii care a înghețat conflictul în loc să-l rezolve. Timp de aproape trei decenii, acest eșafodaj fragil a fost ținut în picioare de un singur pilon extern: angajamentul bipartizan al Americii, dublat de prezența europeană, față de integritatea teritorială a Bosniei.
Acest pilon s-a fisurat vizibil în ultimii ani. Mecanismul nu a fost o decizie strategică asumată public, ci o rețea de interese private, ideologice și financiare, gravitând în jurul anturajului președintelui american, care a transformat Bosnia dintr-un proiect de politică externă într-un teren de vânătoare pentru antreprenori politici. Rudy Giuliani și Rod Blagojevich – fostul guvernator de Illinois, condamnat pentru corupție și grațiat de Donald Trump – au preluat și amplificat narațiunea unei „minorități creștine sârbe persecutate” de o „conducere musulmană radicalizată”. Este, aproape cuvânt cu cuvânt, retorica anilor ’90, cea care a pregătit terenul ideologic pentru epurarea etnică: transformarea unei societăți multiconfesionale într-un câmp de bătălie civilizațional imaginar, în care agresorul se prezintă drept victimă. Figura centrală a acestei convergențe este, previzibil, Milorad Dodik. Liderul sârbilor bosniaci, destituit anul trecut din funcția de președinte al Republicii Srpska după ce a încălcat frontal constituția și a împins entitatea spre secesiune, a înțeles perfect logica momentului: în ecosistemul politic al dreptei americane radicale, orice lider aflat în conflict cu justiția poate fi rebranduit drept victimă a „lawfare”-ului, a persecuției judiciare orchestrate de elite liberale. Comparațiile explicite pe care Giuliani le face între Trump și Dodik nu sunt un accident retoric, ci o operațiune de import de legitimitate. Iar rezultatele sunt palpabile: ridicarea sancțiunilor americane împotriva lui Dodik, anul trecut – la care Giuliani ar fi contribuit decisiv – a demontat unul dintre puținele instrumente de descurajare pe care Washingtonul le mai folosea împotriva separatismului de la Banja Luka. Acolo unde Departamentul Trezoreriei vedea cândva o amenințare la adresa stabilității regionale, actuala administrație vede un aliat ideologic care organizează mitinguri cu scandări pro-Trump și primește vizita fiului președintelui american. Dimensiunea financiară a acestei relații merită o atenție specială, pentru că ea dezvăluie natura profundă a noii politici americane în Balcani: privatizarea influenței.
Michael Flynn, fostul consilier pentru securitate națională al lui Trump, este agent străin înregistrat al lui Dodik – o formulă care ar fi părut science-fiction în epoca Holbrooke. Fratele său, Joseph Flynn, împreună cu Jesse Binnall, avocatul care a lucrat la contestarea rezultatului alegerilor americane din 2020, urmărește o investiție de 1,8 miliarde de dolari în aeroporturi, centrale pe gaz și o conductă în Bosnia. Granița dintre diplomație, lobby și afaceri de familie s-a dizolvat complet, iar Republika Srpska a devenit destinația ideală pentru acest tip de capitalism politic: o entitate cu instituții slabe, un lider autoritar recunoscător și resurse de distribuit clientelar. Consecințele strategice depășesc cu mult granițele Bosniei. Vidul lăsat de retragerea americană din rolul de arbitru este umplut metodic de Moscova și, în plan secund, de Belgrad. Dodik, pro-Putin declarat, a blocat sistematic alinierea Bosniei la sancțiunile europene împotriva Rusiei și a transformat Republika Srpska într-un cap de pod al influenței rusești în inima unei regiuni înconjurate de state NATO. Pentru Kremlin, costul este derizoriu, iar randamentul excelent: fiecare criză instituțională de la Sarajevo, fiecare amenințare secesionistă de la Banja Luka consumă atenția și resursele europene, demonstrează fragilitatea proiectului euro-atlantic în Balcani și menține deschisă o rană pe care Moscova o poate infecta oricând are nevoie de o diversiune. Paradoxul este devastator în simplitatea lui: mulți bosniaci au ajuns să spere că America pur și simplu îi va ignora – pentru că implicarea actualei administrații riscă să facă mai mult rău decât absența ei. Este o inversare completă a raportului istoric: țara percepută trei decenii drept garant existențial a devenit un factor de risc.
Pe acest fundal sumbru, meciul de la Cupa Mondială capătă o încărcătură aproape literară. Echipa bosniacă este, în sine, o arhivă vie a războiului: două treimi dintre jucători s-au născut în străinătate, în familiile celor peste două milioane de oameni dezrădăcinați de conflict. Esmir Bajraktarević, crescut în sistemul american de juniori înainte de a alege naționala părinților săi, întruchipează această buclă istorică – copilul refugiului care se întoarce să joace împotriva țării-adăpost. Euforia de la Sarajevo, sentimentul că o națiune care trebuia să fie ștearsă din istorie concurează acum cu cea mai puternică națiune din lume, este autentică și merită consemnată. Dar ea nu poate masca întrebarea care planează peste stadion și peste țară: ce se întâmplă cu un stat construit pe garanții externe atunci când garantul își schimbă tabăra?
Răspunsul onest este că nimeni nu știe, iar istoria Balcanilor sugerează că incertitudinea de acest tip rareori se rezolvă pașnic de la sine. Dayton a fost întotdeauna un armistițiu constituționalizat, nu o reconciliere; el a funcționat doar atât timp cât a existat un arbitru credibil, dispus să sancționeze derapajele. Europa, absorbită de războiul din Ucraina, de propriile procese electorale și de rearmarea sa accelerată, nu a demonstrat până acum nici voința, nici instrumentele necesare pentru a prelua integral acest rol. Iar America lui 2026 nu mai este America lui 1995 – nici ca ambiție, nici ca busolă. Pentru bosniaci, meciul cu SUA s-a încheiat după nouăzeci de minute. Partida pentru supraviețuirea statului lor, jucată împotriva unor adversari mult mai puțin vizibili decât unsprezece fotbaliști în tricouri albe, nu are, deocamdată, fluier final.
