Aceasta este confesiunea unui martor al începuturilor în relația bilaterală dintre SUA și România de la primul 4 Iulie trăit la Washington, în 1996, la parteneriatul strategic de astăzi. Astăzi, 4 iulie 2026, Statele Unite ale Americii împlinesc 250 de ani de la adoptarea Declarației de Independență.
Cei 250 de ani sunt marcați printr-o paradă militară și focuri de artificii pe National Mall, prin cea mai mare adunare navală din istoria Americii în portul New York, unde zeci de nave din peste treizeci de țări participă la revista internațională Sail250 ( inclusiv Bricul Mircea), și prin mii de celebrări locale, de la Philadelphia, orașul unde totul a început în 1776, până în cel mai mic orășel din Midwest. Bricul „Mircea” a plecat din Constanța pe 16 aprilie pentru a se alătura flotei internaționale din portul New York, cu un salut către Statuia Libertății. A traversat Atlanticul după 17 ani în care navigase doar în Marea Neagră și Mediterana, cu 75 de cadeți de la Academia Navală „Mircea cel Bătrân” și 19 studenți străini la bord. Chiar astăzi, 4 iulie, sosesc la New York: 45 de veliere din 20 de națiuni defilează pe Hudson, de sub podul Verrazzano, pe lângă Statuia Libertății, până la George Washington Bridge, cu peste 150 de aeronave deasupra, în frunte cu Blue Angels. Mircea va ancora la Brooklyn Bridge Park, Pier 5, unde va putea fi vizitat gratuit, cu preînregistrare pe site-ul Sail4th NY. Detaliul cu adevărat special: pe 8 iulie, patru dintre cele cinci „surori” supraviețuitoare – Eagle (SUA), Sagres (Portugalia), Mircea (România) și Gorch Fock (Germania) – se întrec în cursa spre Boston pentru Five Sisters Cup, trofeul Tiffany deținut de Gorch Fock de la cursa inaugurală din 1976, de la Bicentenar. Nava părăsește coasta americană pe 16 iulie.
Pentru americani, este cea mai importantă aniversare de la Bicentenarul din 1976 încoace. Pentru mine, este prilejul unei confesiuni: am trăit prima mea zi de 4 Iulie chiar la Washington, în urmă cu treizeci de ani, și acea vară a schimbat felul în care am înțeles America, armata ei și locul României în lume.
Washington, 1996 -un ofițer român la National Defense University
În 1996 mă aflam la National Defense University, la Fort Lesley J. McNair, pe malul fluviului Potomac, în sud-vestul capitalei americane. Pentru un militar venit dintr-o țară care abia ieșise din comunism, totul avea greutatea unei revelații. NDU nu era doar o instituție de învățământ superior militar – era locul unde America își forma elita strategică, unde generalii de mâine învățau alături de diplomați, unde doctrina se năștea din dezbatere liberă, nu din directive de partid. Faptul că un ofițer român era acceptat în acele amfiteatre, la doar câțiva ani după 1989, spunea ceva esențial despre deschiderea americană și despre drumul pe care România începuse să-l parcurgă.
Acolo am trăit primul meu 4 Iulie. Îmi amintesc căldura umedă a verii din Washington, mulțimile care se revărsau spre National Mall, familii întregi cu pături și coșuri de picnic așezate între Capitoliu și Lincoln Memorial, concertul de pe peluza de vest a Capitoliului și apoi, la lăsarea întunericului, focurile de artificii care explodau deasupra obeliscului Washington Monument, reflectate în apele bazinului. Ceea ce m-a marcat nu a fost spectacolul în sine, ci naturalețea lui. Nimeni nu fusese adus cu autobuzele. Nimeni nu bifa prezența. Oamenii sărbătoreau pentru că voiau să sărbătorească – un patriotism relaxat, fără crispare, al unei națiuni împăcate cu propria istorie. Pentru cineva crescut cu festivismul de comandă al defilărilor de 23 August, contrastul era zguduitor. Atunci am înțeles că independența nu este doar un act politic consemnat pe pergament, ci o stare de spirit care se transmite din generație în generație.
Anul în care relația militară româno-americană a prins substanță
Anul 1996 nu a fost întâmplător. România semnase, prima dintre toate statele foste comuniste, documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace, în ianuarie 1994, iar la mijlocul deceniului relația militară cu Statele Unite trecea din faza declarativă în faza operațională. Exercițiile comune se înmulțeau, ofițerii români plecau la studii în America, iar la București începeau să sosească oaspeți de cel mai înalt rang de la Pentagon.
Doi dintre acești oaspeți au contat enorm, iar eu am avut privilegiul de a fi implicat în acele momente. Paul Kaminski, subsecretarul american al Apărării pentru achiziții și tehnologie – omul care gestionase programele americane de tehnologie stealth și care superviza atunci întreaga politică de înzestrare a celei mai puternice armate din lume – a venit în România în 1996 (s-a întâlnit cu președintele Ion Iliescu, cu prim-ministrul Nicolae Văcăroiu, cu şeful Camerei Deputaților Adrian Năstase, cu ministrul Apărării Gheorghe Tinca și cu şeful înzestrării armatei române generalul Popa Florentin), într-un moment în care armata noastră căuta cu disperare o busolă pentru modernizare. Discuțiile purtate atunci despre compatibilitate, standarde și cooperare industrială de apărare au deschis un drum pe care aveam să mergem, cu poticneli și reveniri, în următoarele trei decenii, până la programele de astăzi.
Al doilea oaspete a fost generalul John Shalikashvili, președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de Stat Major – cel mai înalt militar american, principalul consilier militar al președintelui Clinton. Vizita sa la București, în același an, a avut o încărcătură simbolică aparte. Shalikashvili, născut la Varșovia, refugiat de război ajuns în America la șaisprezece ani fără să știe engleza, a urcat până în vârful ierarhiei militare americane, era el însuși dovada vie a promisiunii americane. Când un asemenea om îți spune, la București, că ușa NATO nu este închisă și că drumul depinde de reformele tale, mesajul are altă greutate decât orice comunicat diplomatic. Sprijinul pe care Kaminski și Shalikashvili l-au arătat atunci României – într-o perioadă în care la Washington mulți priveau încă spre București cu scepticism – a fost unul dintre acele gesturi discrete care nu apar în tratatele de istorie, dar fără de care istoria s-ar fi scris altfel (evenimentele sunt disecate în memoriile mele publicate al EVZ si la Editura Integral). Merită amintit contextul: în 1996 România nu era deloc favorită la aderare. Peste un an, la summitul NATO de la Madrid, aveam să rămânem în afara primului val de extindere, în ciuda unei campanii diplomatice intense duse de președintele Constantinescu Emil. Dar tot în iulie 1997, la câteva zile după Madrid, președintele Bill Clinton venea în Piața Universității din București și rostea, în fața a zeci de mii de oameni, celebrul îndemn de a rămâne pe drumul reformelor (era rezultatul discuției de la ambasada SUA din Madrid cu prilejul sesiunii NATO, discuție între Bil Clinton și Emil Constantinescu cu participarea secretarului de stat Medelin Albright). Sămânța parteneriatului strategic româno-american, oficializat în acel an, fusese însă plantată mai devreme — inclusiv prin vizitele din 1996 și prin generația de ofițeri români formați atunci în școlile americane.
Lecția de la Harvard
Formarea mea americană nu s-a oprit la Fort McNair. Am urmat ulterior cursuri la John F. Kennedy School of Government de la Universitatea Harvard, acolo unde se predă nu arta războiului, ci arta guvernării — securitatea națională ca politică publică, decizia strategică sub presiune, relația delicată dintre militari și puterea civilă într-o democrație. Dacă NDU m-a învățat cum gândește armata americană, Harvard m-a învățat cum gândește statul american: pragmatic, instituțional, cu o încredere aproape religioasă în dezbatere și în verificarea reciprocă a puterilor. Am înțeles acolo că forța Americii nu stă în primul rând în portavioane și bugete, ci în capacitatea instituțiilor de a produce, generație după generație, oameni care cred că serviciul public are sens. Este o lecție pe care România o învață și astăzi, cu dificultate.
Testul de loialitate din Irak
Relația construită în anii ’90 avea să treacă prin proba decisivă în 2003. Când administrația Bush a cerut sprijin pentru intervenția din Irak, Washingtonul s-a lovit de refuzul categoric al Franței, Germaniei și Rusiei. Jacques Chirac și Dominique de Villepin au blocat orice rezoluție de autorizare în Consiliul de Securitate – discursul lui Villepin din februarie 2003, aplaudat în premieră în sala Consiliului, rămâne unul dintre momentele de ruptură transatlantică ale epocii. Gerhard Schröder își câștigase realegerea pe un mesaj explicit antirăzboi, iar Vladimir Putin s-a aliniat axei Paris–Berlin–Moscova. Donald Rumsfeld, secretarul american al Apărării, a răspuns pe 22 ianuarie 2003, la un briefing la Pentagon, cu formula care a făcut carieră: Germania și Franța nu sunt Europa, ci „vechea Europă” – centrul de greutate al NATO se mută spre est, unde noile state membre și candidate stau alături de America. Presa a completat imediat perechea: „noua Europă” spunea da acolo unde vechea Europă spunea nu. Iar când statele est-europene, România în frunte, au semnat în februarie 2003 „Scrisoarea celor zece de la Vilnius” în sprijinul poziției americane, Chirac a răbufnit memorabil că aceste țări „au ratat o bună ocazie de a tăcea”, avertizând Bucureștiul și Sofia că își pun în pericol aderarea la Uniunea Europeană. Sub această presiune a ales România să meargă cu Washingtonul. România a fost în prima linie a acestei „noi Europe”. Deși nu era încă membru NATO cu acte în regulă – aderarea formală avea să vină abia în martie 2004 -, Bucureștiul a deschis spațiul aerian, a pus la dispoziție baza de la Mihail Kogălniceanu ca punct de tranzit pentru forțele americane și a trimis trupe în teatrul de operații. Batalionul 811 Infanterie „Dragonii Transilvani” a fost desfășurat în vara lui 2003 în zona Nasiriyah, iar rotațiile românești aveau să continue, cu misiuni de infanterie, poliție militară, geniu și informații, până la retragerea din 2009 – cu prețul unor pierderi de vieți omenești pe care armata română nu le-a uitat. A fost o decizie contestată atunci și discutabilă în retrospectivă, ca întregul război din Irak. Dar din perspectiva strictă a relației bilaterale, semnalul a fost recepționat la Washington fără echivoc: într-un moment în care aliați istorici ai Americii au întors spatele, România a fost prezentă. Nu este o coincidență că parteneriatul strategic s-a adâncit accelerat exact în anii care au urmat, de la ratificarea aderării la NATO până la acordurile privind bazele militare americane pe teritoriul românesc.
De la Potomac la Marea Neagră
Privind înapoi, arcul celor treizeci de ani scurși de la acel prim 4 Iulie este impresionant. România a intrat în NATO în 2004. Baza de la Deveselu găzduiește sistemul american de apărare antirachetă Aegis Ashore. Baza aeriană Mihail Kogălniceanu, aflată în plină extindere, este pe cale să devină una dintre cele mai importante facilități aliate din Europa. Militari americani se rotesc permanent pe teritoriul românesc, iar flancul estic al Alianței – a cărui fragilitate o resimțim direct, de la dronele care ne violează spațiul aerian până la incidentele din portul Constanța – se sprijină într-o măsură decisivă pe angajamentul american pe care generația mea l-a văzut născându-se.
Relația nu a fost și nu este idilică. Au existat frustrări legate de achiziții, de offset-uri industriale care nu au venit, de asimetria inevitabilă dintre o superputere și un aliat de flanc. Iar rana cea mai proaspătă este dosarul transportorului Piranha 5, în care maniera în care partea americană a fost împinsă în afara programului — cu tot cortegiul de suspiciuni din jurul contractului cu GDELS — apasă astăzi vizibil asupra relației bilaterale, exact în momentul în care România are cea mai mare nevoie de încrederea Washingtonului.” După trei decenii de capital de încredere acumulat cu greu, politica actuală a Bucureștiului față de Washington – improvizată, reactivă și subordonată calculelor politicianiste interne — riscă să irosească exact moștenirea pe care generația anilor ’90 a construit-o. Dintr-o combinație de naivitate și calcul politic prost, liderii români au ignorat relația cu partenerul strategic american, iar în momentul alegerilor din SUA. Bucureștiul a mizat deschis pe Kamala Harris și Partidul Democrat – un pariu pe care România nu avea voie să-l facă. Spre deosebire de polonezi sau unguri, București nu și-a construit niciun canal către tabăra Trump. Bucureștiul și-a construit întreaga influență pe asocierea cu actualul establishment european – nu pe interese strategice clare, nu pe capacitatea de negociere, ci pe conformare, iar alinierea la unison cu liderii europeni în ignorarea mesajelor administrației Trump adâncește ruptura. Rezultatul: relația cu SUA este aproape înghețată, nu prin sancțiuni explicite, ci prin lipsa dialogului real — România nu mai este o prioritate. Pasivitatea la retragerea parțială a trupelor americane de la finalul lui 2025 – tratată prin comunicare de minimizare („nu e nimic grav”) în loc de o ofertă strategică proprie care să facă prezența americană în România mai valoroasă decât alternativa.
Există, astăzi, întrebări legitime despre direcția politicii externe americane și despre cât de mult se poate bizui Europa pe umbrela transatlantică. Dar fundamentul construit în anii ’90 – de oameni ca Kaminski și Shalikashvili de partea americană, și de generația de ofițeri și diplomați români care au crezut atunci că locul României este în Vest – a rezistat la toate turbulențele. Este, poate, cea mai solidă realizare strategică a României postdecembriste. Generația anilor ’90 a construit relația de jos, fără să aibă nimic de oferit în afară de credibilitate – iar generația actuală, care are baze, contracte și poziție geografică de oferit, o lasă să înghețe.
Astăzi, când America își sărbătorește un sfert de mileniu de existență, mă întorc cu gândul la tânărul ofițer care privea artificiile de deasupra Potomacului în vara lui 1996, fără să știe că asistă, de fapt, la începutul unui drum. Declarația semnată la Philadelphia acum 250 de ani afirma că toți oamenii sunt creați egali și înzestrați cu drepturi inalienabile. Am văzut cu ochii mei, în acea vară, ce poate construi o națiune care își ia în serios propriile principii. Și am înțeles că cel mai bun cadou pe care România îl poate face Americii la această aniversare nu sunt discursurile festive, ci un aliat serios, capabil și demn la Marea Neagră.
La mulți ani, America.
Happy 250th.
God Bless America!
