Acordul dintre Statele Unite și Iran nu va reprezenta colacul de salvare pe care Europa îl așteaptă pentru a-și rezolva criza energetică.
Chiar dacă Strâmtoarea Ormuz va fi redeschisă, infrastructura energetică a Iranului a suferit din cauza deceniilor de subinvestiții cronice și izolare tehnologică. Rafinăriile sunt învechite, conductele de transport sunt subdimensionate sau degradate, iar câmpurile de extracție au nevoie de o modernizare radicală.
Aproximativ 10.000 dintre cele 36.000 de sonde petroliere din regiune care erau active înainte de conflict sunt în prezent scoase din funcțiune, potrivit Rystad. Morgan Stanley estimează că doar 50% din producția de petrol și gaze va fi restabilită până în septembrie și 80% până în decembrie.
Cea mai mare parte a petrolului iranian se îndreaptă deja către piețele asiatice, în special spre China, prin circuite financiare paralele. O legalizare a acestor exporturi ar schimba doar traseele oficiale și formele de plată, dar nu ar adăuga un volum masiv pe piața mondială, capabil să schimbe regulile jocului pentru cumpărătorii europeni.
Orientul Mijlociu rămâne un butoi cu pulbere
Orientul Mijlociu rămâne un butoi cu pulbere. Un acord SUA – Iran nu va aduce automat stabilitate, ci ar putea chiar să accelereze rivalitățile locale. Statele din Golf, în special Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, alături de Israel, privesc cu extremă suspiciune orice reconciliere între Washington și Teheran.
O ridicare a sancțiunilor ar însemna infuzii masive de capital către guvernul iranian. Rivalii regionali se tem că Teheranul va folosi banii pentru a-și finanța rețelele de influență și milițiile proxy din Yemen, Liban, Siria sau Irak. Într-un astfel de scenariu, Arabia Saudită și partenerii săi din cadrul OPEC ar putea decide să își reducă propria producție de petrol pentru a menține prețurile ridicate și pentru a contracara ascensiunea economică a Iranului.
Pentru Europa, ar însemna un joc cu sumă nulă: fiecare baril de petrol iranian intrat pe piață ar putea fi anulat de un baril saudit retras, lăsând oferta globală neschimbată și prețurile la fel de mari.
Eroarea fundamentală a liderilor europeni constă în abordarea crizei energetice drept o simplă problemă de aprovizionare pe termen scurt, care poate fi rezolvată prin găsirea unui nou furnizor.
Decenii la rând, Europa s-a bazat pe iluzia energiei ieftine din import pentru a-și menține competitivitatea industrială, neglijând diversificarea reală, capacitățile de producție și investițiile în rețelele de transport și stocare intercontinentale.
Înlocuirea dependenței de Rusia cu o dependență de un stat la fel de impredictibil precum Iranul nu ar fi o strategie de securitate energetică, ci doar o repetare a aceleiași greșeli istorice, o formă de miopie politică ce refuză să vadă dincolo de orizontul următoarelor alegeri.
Acordul dintre SUA și Iran trebuie privit strict prin prisma securității globale, și nu ca o supapă de salvare economică pentru Europa.
