Războiul declanșat la 28 februarie ca înfruntare directă americano-israeliană cu Iranul și-a deplasat, lună de lună, centrul de greutate. Din iulie, bazele militare din Golf, transportul maritim, infrastructura energetică și partenerii regionali ai Washingtonului au devenit ținta principală a loviturilor iraniene; acum, conflictul a coborât spre Yemen și spre strâmtoarea Bab el-Mandeb. În acest decor, Arabia Saudită s-a trezit în postura de motor reticent, dar inevitabil, al unui răspuns colectiv. Acordul de Apărare Comună de la Mecca, semnat la 7 august de Riad, Ankara și Islamabad, este încercarea regatului de a-și reduce expunerea, de a construi o descurajare colectivă și de a împărți cu alții povara apărării propriului teritoriu.
Geneza pactului trebuie căutată în Războiul de 12 zile din iunie 2025, confruntarea fără precedent care a modificat echilibrul de putere pe un arc ce se întinde din Mediterana de Est până în subcontinentul indian. Pe fondul unor priorități americane tot mai capricioase, statele regiunii au început să-și croiască propriile mecanisme de gestionare a crizelor. Rezultatul este o formulă cu greutate simbolică apreciabilă: a doua armată ca mărime din NATO, singurul stat musulman dotat cu arma nucleară și principala putere a Golfului. Pakistanul joacă rolul de punte, cu legături militare vechi de decenii la Riad și o relație la fel de strânsă cu Ankara, în vreme ce raporturile turco-saudite au oscilat istoric între rivalitate și colaborare, iar umbra cazului Khashoggi din 2018 nu s-a risipit cu totul.
Autorii resping lecturile apocaliptice. Pactul nu este nici bloc antiamerican, nici, deocamdată, un „NATO musulman”. Rețelele de securitate care leagă Washingtonul de partenerii săi tradiționali rămân substanțiale; ceea ce s-a erodat este certitudinea că America va duce de una singură povara fiecărei crize. Ironia nu trebuie trecută cu vederea: împărțirea poverii, cerută de administrațiile americane de mai bine de trei decenii, se materializează în sfârșit, doar că după planurile altora și fără a mai solicita acordul cuiva. Pentru Ankara, construcția confirmă vechiul său crez al „soluțiilor regionale pentru probleme regionale” și deschide, totodată, piețe pentru industria sa de apărare, prin coproducție, transfer tehnologic și interoperabilitate.
Tigrul de hârtie își arată ghearele
Cerneala acordului nu se uscase bine când houthii au lansat o salvă de rachete asupra Arabiei Saudite. Absența unei reacții imediate a alimentat sarcasmul criticilor, care au văzut în pact un document destinat sertarului, un tigru de hârtie. Islamabadul nu i-a contrazis prea convingător: în august, purtătorul de cuvânt al diplomației pakistaneze declara că nu se discutase vreun răspuns militar și că Pakistanul va acționa „când va veni momentul”.
Momentul pare să fi venit la 5 octombrie. Comitetul Strategic Politic și de Apărare, organismul creat prin acord, s-a reunit de urgență la Riad, după atacurile care au vizat inclusiv orașele sfinte Mecca și Medina, și a decis trecerea imediată la punerea în practică a angajamentelor de apărare colectivă, cu desfășurarea rapidă în regat a forțelor și capabilităților convenite. Tot atunci a fost validat primul secretar general al alianței, generalul-locotenent pakistanez în retragere Nauman Mahmood, pentru un mandat de trei ani. Coincidența de calendar nu a fost întâmplătoare: în aceeași zi, forțele yemenite susținute de Riad intrau într-o nouă ofensivă împotriva houthilor, după ce Rashad al-Alimi, președintele Consiliului Prezidențial, anunțase operațiuni pentru restabilirea autorității guvernamentale pe întreg teritoriul.
Conținutul concret al sprijinului rămâne însă calculat. Potrivit relatărilor de presă, Arabia Saudită a primit deja sisteme turcești de apărare antiaeriană, alături de operatori de drone, sprijin de informații și logistic, în baza unor acorduri bilaterale anterioare. Ministrul pakistanez al apărării, Khawaja Asif, a precizat că ambele state au „prezență în teatru”, dar că în luptă se află doar trupe saudite. Hakan Fidan a fost și mai explicit la 8 octombrie: acordul este unul defensiv, iar Turcia nu va trimite soldați pe teritoriul altei țări pentru a ataca. Detaliul juridic nu e lipsit de ironie: documentul nici măcar nu a fost încă supus ratificării parlamentului de la Ankara. Un diplomat turc a rezumat situația cu o formulă care spune totul și nimic: nici NATO nu a fost construit într-o zi.
Aritmetica oamenilor și pariul sirian
Obiectivele membrilor pactului în Yemen se lasă ușor enumerate: reducerea amenințărilor directe la adresa regatului, îngrădirea libertății de acțiune militară a houthilor și restabilirea securității pe coridorul Marea Roșie–Bab el-Mandeb. Problema este alta. Expertiza operațională turcă, banii saudiți și sprijinul de informații pakistanez nu pot înlocui cea mai rară resursă a unui război terestru prelungit: oamenii. Istoria regiunii este necruțătoare în această privință. Egiptul lui Nasser a pierdut în munții Yemenului, între 1962 și 1967, ceea ce s-a numit ulterior propriul său Vietnam, iar coaliția saudită din 2015 a învățat aceeași lecție într-un deceniu de război fără victorie. Tot atunci, în aprilie 2015, parlamentul pakistanez vota neutralitatea și refuza trimiterea de trupe în Yemen, un precedent pe care Riadul nu l-a uitat.
Aici intră în scenă Siria. Președintele Ahmed al-Sharaa a fost primit la Riad de Mohammed bin Salman la 6 octombrie, la o zi după activarea mecanismelor pactului, și condus la avion de ministrul saudit al apărării, cel care gestionează dosarul yemenit. Potrivit Reuters, un oficial american susține că regatul a cerut Damascului trupe, opțiunile discutate mergând de la sprijin defensiv până la luptă alături de forțele yemenite proguvernamentale; unele publicații vorbesc chiar de 10.000 până la 20.000 de militari. Damascul a dezmințit vehement, iar consilierul prezidențial Ahmad Zaidan a calificat informațiile drept minciuni, insistând că prioritatea Siriei rămâne reconstrucția.
Dezmințirea nu închide însă dosarul. Al-Sharaa, fostul Abu Mohammad al-Jolani al frontului Nusra și al Hayat Tahrir al-Sham, își datorează în mare măsură reintegrarea internațională prințului moștenitor saudit, care i-a intermediat în mai 2025 întâlnirea cu Donald Trump. Paradoxul istoric este greu de ignorat: după un deceniu în care luptătorii au curs din Peninsula Arabică spre Siria, direcția ar putea acum să se inverseze. Liderul houthilor, Abdul-Malik al-Houthi, a speculat deja propagandistic tema, acuzând Riadul că vrea să atragă Turcia și Pakistanul în război și să importe în Yemen combatanți jihadiști. Dacă o asemenea cooperare se va materializa, cadrul de la Mecca se va dovedi mai larg decât cei trei semnatari ai săi.
Ankara, între vitrina tehnologică și reflexul prudenței
Pentru Turcia, miza reputațională este dublă. Israelul va urmări atent ce dezvăluie asistența turcă oferită Riadului despre performanța reală a apărării antiaeriene, a dronelor, a războiului electronic și a rețelelor de informații turcești în fața unui adversar care folosește rachete și sisteme fără pilot. Confruntarea cu houthii devine astfel un banc de probă în condiții operaționale reale. Iar pentru că Turcia este membră NATO, orice rol durabil în apărarea saudită va fi judecat după standardele Alianței privind interoperabilitatea, comanda și competența operațională. Succesul i-ar consolida pretenția de furnizor de securitate dincolo de geografia nord-atlantică; eșecul ar pune sub lupă atât capabilitățile turcești, cât și întregul edificiu de la Mecca.
De aici preferința evidentă pentru spațiul maritim. Interesele turcești se întind deja prin Golful Aden până în Somalia, unde Ankara întreține de ani buni o bază militară la Mogadiscio. Supravegherea navală, escortele, schimbul de informații și coordonarea de coaliție îi permit Turciei o contribuție consistentă, păstrând totodată o graniță netă între apărarea Arabiei Saudite și participarea la un război ofensiv în Yemen, ca să nu mai vorbim de o confruntare directă cu Iranul, pe care Ankara o evită cu metodă.
Irakul, al doilea teatru posibil
Autorii identifică și un test mai încâlcit: Irakul. Atâta vreme cât grupările armate irakiene aliniate Teheranului rămân în afara conflictului yemenit, niciunul dintre cei trei membri nu are interesul să importe cadrul de la Mecca în luptele interne de putere de la Bagdad. Calculul se poate schimba însă rapid dacă teritoriul irakian redevine rampă de lansare pentru atacuri asupra regatului, cum a demonstrat-o deja drona care a lovit în septembrie oleoductul saudit Est-Vest, ori dacă milițiile încep să amenințe prezența militară turcă din nordul Irakului. Incapacitatea guvernului irakian de a controla toate grupările armate face din această țară un teatru ideal pentru cei care ar dori să compenseze pierderile din Yemen. În paralel, o axă turco-saudito-pakistaneză mai solidă va stimula consolidarea unor parteneriate concurente, precum cele care leagă Israelul, India și Grecia, într-o dinamică clasică de acțiune și reacție.
Lecția pentru flancul estic
Concluzia este prudentă: pactul nu reprezintă încă o nouă ordine regională, dar dacă va reuși să apere Arabia Saudită, să îngrădească houthii și să coordoneze securitatea Mării Roșii fără a-și antrena membrii într-un război mai larg, ceilalți actori vor lua notă. Pentru România, lecția este mai puțin exotică decât pare. Credibilitatea unei clauze de apărare colectivă nu se naște în ziua semnării, ci în ziua în care cineva mută efectiv forțe; acordul de la Mecca a fost luat în serios abia când s-a vorbit de desfășurări, iar distanța dintre retorica solidarității și refuzul de a trimite trupe pe teritoriul altuia este exact zona gri pe care orice adversar o exploatează. Mai există un detaliu care privește direct Bucureștiul: Turcia, gardianul strâmtorilor prin Convenția de la Montreux și principalul actor naval al Mării Negre, își dispersează acum atenția și resursele între Marea Roșie, Golful Aden și Peninsula Arabică. Pentru un stat de pe flancul estic care contează pe echilibrul pontic, orice angajament turc în sud are un preț de oportunitate în nord. Articolul 5 a rămas credibil tocmai pentru că nu a fost niciodată supus unui test ratat; pactul de la Mecca își joacă această credibilitate în direct, pe nisipurile Yemenului, sub privirile atente ale tuturor.
