Israelul votează pe 27 octombrie, Statele Unite pe 3 noiembrie. Două alegeri despărțite de numai o săptămână pun în fața urnelor două societăți profund polarizate, în care adversarul politic nu mai este privit doar ca un competitor, ci tot mai des ca o amenințare la adresa sistemului. Miza depășește Netanyahu și Trump: ce se întâmplă cu o democrație atunci când fiecare tabără începe să creadă că numai victoria ei poate salva democrația?
Sunt doar șapte zile între 27 octombrie și 3 noiembrie 2026. În calendar, aproape nimic. În politica internațională, pot deveni una dintre cele mai dense săptămâni ale anului.
Pe 27 octombrie votează Israelul. Pe 3 noiembrie, americanii merg la urne pentru alegerile de la jumătatea mandatului.
În ambele țări, confruntarea politică a depășit de mult competiția obișnuită dintre programe, partide și lideri. Alegerile sunt prezentate tot mai des în termeni existențiali. Nu se mai discută doar despre cine va guverna mai bine, cine va controla parlamentul sau ce politici economice și de securitate vor fi aplicate. Se discută despre supraviețuirea instituțiilor, despre limitele puterii executive și despre însăși capacitatea sistemului democratic de a rezista polarizării.
Poate că tocmai aici se află adevărata poveste.
Nu în verdictul că Donald Trump sau Benjamin Netanyahu reprezintă automat o amenințare pentru democrație – aceasta este o judecată politică pe care susținătorii lor o resping categoric -, ci în faptul că două dintre cele mai importante democrații occidentale au ajuns într-un punct în care milioane de cetățeni privesc victoria taberei adverse ca pe un posibil pericol pentru propriul stat.
Când adversarul politic devine amenințare existențială
Democrația funcționează pe baza unei convenții aparent simple: trebuie să accepți posibilitatea ca adversarul să câștige.
Poți considera politicile lui greșite. Poți crede că va guverna prost. Poți încerca să-l învingi la următoarele alegeri. Dar sistemul supraviețuiește tocmai pentru că înfrângerea electorală nu este considerată sfârșitul lumii.
În Statele Unite și Israel, această convenție este astăzi supusă unei presiuni extraordinare.
Fiecare tabără vorbește tot mai mult despre cealaltă nu ca despre un adversar, ci ca despre un pericol.
Pentru criticii lui Netanyahu, victoria actualei coaliții ar putea adânci transformarea instituțiilor israeliene și confruntarea cu Curtea Supremă. Pentru susținătorii premierului, problema este exact inversă: elite judiciare și administrative care nu răspund direct în fața alegătorilor ar fi acumulat prea multă putere și ar împiedica majoritatea democratic aleasă să guverneze.
În America, mecanismul este asemănător.
Criticii lui Trump vorbesc despre autoritarism, conflicte de interese și politizarea instituțiilor. Susținătorii președintelui răspund că adevărata problemă este un establishment administrativ și judiciar care încearcă să împiedice un președinte ales să-și exercite mandatul.
Aceeași democrație produce astfel două diagnostice aproape incompatibile.
Și fiecare tabără ajunge la concluzia că ea apără sistemul de cealaltă.
Israelul votează pentru prima dată după 7 octombrie
Alegerile israeliene din 27 octombrie au o încărcătură pe care niciun exercițiu retoric nu trebuie să o inventeze.
Sunt primele alegeri după atacul Hamas din 7 octombrie 2023. Prin urmare, israelienii nu vor judeca numai un guvern. Vor judeca și cea mai mare traumă de securitate a țării din ultimele decenii.
Cum a fost posibil atacul? Cine a greșit? Cine trebuie să răspundă? Ce trebuie schimbat? Și, mai ales, cine poate conduce Israelul după acești ani de război?
Benjamin Netanyahu intră în această confruntare purtând simultan avantajul experienței și povara responsabilității politice. Coaliția sa include figuri ale dreptei religioase radicale, precum Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich, iar dezbaterea privind direcția în care această alianță împinge statul israelian depășește cu mult politica obișnuită de partid.
În fața lui apare Gadi Eisenkot.
Fostul șef al Statului Major al armatei israeliene reprezintă un tip de adversar dificil pentru Netanyahu: nu vine din exteriorul establishmentului de securitate, ci chiar din centrul acestuia. Partidul său, Yashar, a ajuns în sondaje succesive la egalitate sau chiar înaintea Likudului.
Alegerile devin astfel și o confruntare între două definiții ale securității israeliene.
7 octombrie intră în cabina de vot
Opoziția cere o comisie de anchetă asupra eșecurilor care au făcut posibil atacul din 7 octombrie.
Este una dintre marile vulnerabilități politice ale lui Netanyahu.
Dar există și o a doua problemă, poate mai puțin spectaculoasă pentru publicul extern și enorm de importantă pentru viitorul Israelului: serviciul militar al comunității ultraortodoxe.
Ani întregi, această problemă a putut fi administrată prin compromisuri politice. Războiul a schimbat ecuația.
Atunci când sute de mii de israelieni sunt mobilizați, când rezerviștii sunt chemați repetat și când armata are nevoie de oameni, întrebarea de ce o parte a populației continuă să beneficieze de excepții devine mult mai greu de evitat.
Și aici politica se întâlnește cu demografia.
Economistul Dan Ben-David, de la institutul Shoresh, avertizează asupra diferențelor majore de fertilitate dintre comunitatea haredi și restul populației israeliene. Dacă tendințele continuă, structura demografică a Israelului se va modifica profund.
Problema nu este identitatea religioasă în sine. Problema este sustenabilitatea modelului.
Cine muncește? Cine plătește taxe? Cine servește în armată? Cine susține economic un stat aflat într-un mediu de securitate permanent dificil?
Aceste întrebări vor rămâne după ce Netanyahu, Eisenkot, Ben-Gvir și Smotrich vor fi ieșit din politică.
Cuvinte care arată cât de adâncă a devenit ruptura
Intensitatea conflictului politic israelian poate fi măsurată și prin limbajul folosit de Moshe Ya’alon, fost ministru al apărării și fost șef al Statului Major, care a recurs la o comparație extrem de dură pentru a descrie ideologia unor coloniști extremiști din Cisiordania, apropiind-o de ideologiile suprematiste ale Germaniei naziste.
Comparația este explozivă.
Faptul că vine din partea unui om al dreptei și al establishmentului militar israelian îi conferă o greutate politică specială. Dar nu o transformă într-o constatare neutră.
Susținătorii actualei coaliții resping asemenea analogii și consideră că sunt folosite pentru delegitimarea unui guvern ales. În privința reformei judiciare, ei argumentează că Israelul are nevoie de o reechilibrare între puterea judecătorilor și cea a reprezentanților aleși.
Aici trebuie păstrată o distincție esențială.
Putem constata polarizarea. Putem analiza reforma. Putem măsura schimbările demografice. Dar nu trebuie să transformăm automat verdictul uneia dintre tabere în descrierea obiectivă a celeilalte.
O săptămână mai târziu votează America
Pe 3 noiembrie, scena se mută peste Atlantic.
Americanii nu aleg un nou președinte. Votează în alegerile de midterm, iar rezultatul va decide raportul de forțe din Congres și, implicit, libertatea politică de care Donald Trump va dispune în a doua jumătate a mandatului.
Și în Statele Unite, confruntarea este descrisă tot mai frecvent în termenii unei urgențe democratice.
Rechizitoriul formulat de adversarii administrației Trump este amplu și amestecă probleme care pot fi verificate documentar cu interpretări politice mult mai greu de transformat în verdicte neutre.
Una dintre controverse privește afacerile cu criptomonede asociate președintelui și familiei sale și întrebările privind posibilele conflicte de interese. Este o temă legitimă de control public într-o democrație, mai ales atunci când interesele private ale unui lider se intersectează cu deciziile administrației pe care o conduce.
De aici însă începe disputa politică.
Criticii vorbesc despre folosirea Departamentului de Justiție ca instrument politic, despre raportarea lui Trump la Vladimir Putin și despre schimbările produse la Pentagon.
Susținătorii lui Trump văd lucrurile aproape în oglindă.
Pentru ei, președintele nu distruge instituțiile, ci încearcă să recâștige controlul democratic asupra unei birocrații federale care acumulase prea multă autonomie. Nu capitulează în fața Rusiei, spun ei, ci încearcă să negocieze realist cu o putere nucleară. Iar schimbările din aparatul de securitate nu reprezintă politizare, ci readucerea acestuia sub autoritatea executivului ales.
Nu trebuie să accepți această interpretare pentru a recunoaște că ea există și că este împărtășită de milioane de americani.
Tocmai aceasta este problema polarizării.
Cele două Americi nu mai oferă doar răspunsuri diferite. Încep să nu mai fie de acord nici asupra întrebării.
Trump nu poate fi explicat numai prin Trump
Donald Trump nu poate fi redus la portretul construit de adversarii săi.
Este un președinte ales, sprijinit de o parte uriașă a societății americane tocmai pentru că acești alegători consideră că instituțiile politice tradiționale au încetat, la un moment dat, să-i mai reprezinte.
Fenomenul Trump nu poate fi explicat numai prin personalitatea lui Trump.
În spatele său există nemulțumiri reale: imigrația, dezindustrializarea unor regiuni, costul vieții, neîncrederea în instituții, oboseala față de războaiele externe, polarizarea culturală și sentimentul unei părți a clasei de mijloc că globalizarea a produs câștigători foarte vizibili și perdanți despre care Washingtonul a vorbit prea puțin.
A ignora aceste cauze înseamnă a risca o eroare importantă.
Critica lui Trump se poate transforma foarte ușor, în ochii electoratului său, într-o critică a oamenilor care l-au ales.
Iar atunci conflictul politic nu mai este între două programe.
Devine un conflict între două Americi care ajung să creadă că cealaltă nu le mai recunoaște legitimitatea.
Când fiecare alegere devine „ultima alegere”
Aici apare problema care depășește atât Statele Unite, cât și Israelul.
Limbajul politic occidental s-a schimbat.
Aproape fiecare scrutin important începe să fie prezentat drept „alegerea care va salva democrația”.
Adversarul nu mai este doar greșit.
Este fascist. Sau comunist. Sau autoritar. Sau trădător. Sau agentul establishmentului. Sau omul unei puteri străine. Adică ca la noi ”omul rușilor”
Pe termen scurt, asemenea limbaj mobilizează.
Pe termen lung, poate deveni toxic.
Pentru că, dacă îi spui alegătorului luni întregi că victoria adversarului înseamnă sfârșitul democrației, ce îi mai spui în dimineața de după alegeri dacă adversarul câștigă?
Să accepte rezultatul?
Aici apare unul dintre cele mai periculoase paradoxuri ale momentului occidental:
poți ajunge să aperi democrația într-un limbaj care îi face funcționarea tot mai dificilă.
Două democrații care se privesc în aceeași oglindă
Statele Unite și Israelul sunt foarte diferite.
Au sisteme politice diferite, societăți diferite, dimensiuni diferite și amenințări de securitate incomparabile.
Dar în toamna lui 2026 împărtășesc ceva.
Ambele societăți intră în alegeri profund polarizate.
În ambele, instituțiile au devenit parte a disputei.
În ambele, liderii politici sunt judecați nu doar pentru politicile lor, ci și pentru presupusa amenințare pe care ar reprezenta-o pentru sistem.
Și în ambele, o parte a societății începe să privească victoria celeilalte părți nu ca pe alternanța normală la putere, ci ca pe o posibilă catastrofă națională.
Asta este mai important decât orice verdict editorial.
Pentru că democrațiile nu se degradează numai atunci când cineva închide parlamentul, controlează justiția sau anulează alegerile.
Ele pot începe să se erodeze și atunci când cetățenii încetează să creadă că pot pierde alegerile fără să-și piardă țara.
De la Washington și Ierusalim până la București
Pentru România, cele două scrutine nu sunt simple exerciții de politică externă comparată.
Statele Unite reprezintă principalul garant militar al securității flancului estic al NATO.
Deciziile luate la Washington influențează direct prezența militară americană în Europa, bugetele Pentagonului, postura de descurajare, politica față de Rusia și sprijinul pentru Ucraina.
Israelul are o greutate diferită, dar importantă. Este un partener tehnologic, militar și de informații pentru statele din regiune și un furnizor relevant de sisteme de apărare.
Prin urmare, instabilitatea politică internă a acestor state nu rămâne întotdeauna internă.
Ajunge în bugete.
În contracte.
În priorități militare.
În alianțe.
Și, uneori, în numărul de soldați, avioane sau sisteme de apărare disponibile într-o anumită regiune.
România trebuie să calculeze și volatilitatea aliaților
Ani întregi, planificarea strategică din Europa de Est a fost construită în jurul unei întrebări simple: Ce va face Rusia? Întrebarea rămâne fundamentală. Dar nu mai este suficientă.
Trebuie adăugate altele. Ce va face America după următoarele alegeri? Cât de stabil va rămâne consensul transatlantic? Cum va influența politica internă americană postura militară din Europa? Cât de mult pot fi separate deciziile strategice ale unei mari puteri de ciclurile sale electorale?
Pentru București, aceasta nu înseamnă neîncredere în alianțe.
Înseamnă să înțelegem realist cum funcționează democrațiile cu care suntem aliați și să construim o politică de securitate suficient de solidă încât să nu depindă de rezultatul unui singur scrutin sau de destinul unui singur lider.
Într-o lume în care adversarii sunt relativ predictibili, uneori tocmai schimbările din interiorul propriilor alianțe devin variabila cel mai greu de anticipat.
Pericolul nu este urna
Pe 27 octombrie și 3 noiembrie nu vom afla dacă democrația a „câștigat” sau a „pierdut”.
Vom afla cine a câștigat niște alegeri.
Iar aceasta este o diferență esențială.
Testul adevărat începe după numărarea voturilor: dacă cei învinși acceptă rezultatul, dacă cei victorioși acceptă limitele puterii și dacă instituțiile continuă să funcționeze atunci când sunt conduse de oameni pe care jumătate din societate îi consideră periculoși.
Într-o democrație sănătoasă, urna ar trebui să rezolve temporar conflictul politic.
Astăzi, în tot mai multe societăți occidentale, există riscul ca urna să devină locul în care ruptura este doar confirmată.
Aceasta este adevărata neliniște a toamnei lui 2026.
Nu faptul că americanii și israelienii votează. Dimpotrivă. Faptul că votează este dovada că mecanismul democratic funcționează.
Problema începe atunci când înfrângerea nu mai este percepută ca temporară, iar victoria adversarului este echivalată cu dispariția țării pe care fiecare pretinde că o apără.
Democrația nu înseamnă să fii sigur că partidul tău va câștiga. Democrația începe în momentul mult mai dificil în care accepți că adversarul poate câștiga – fără să ajungi la concluzia că, odată cu victoria lui, țara ta trebuie să înceteze să mai fie o democrație.
Post Scriptum: Odată cu intrarea campaniei pentru alegerile de la jumătatea mandatului în linie dreaptă, Donald Trump are din nou ocazia de a face ceea ce știe cel mai bine politic: să transforme o competiție electorală într-un referendum asupra propriei agende. Mesajul său este simplu și, tocmai de aceea, puternic – economie, frontieră, securitate, energie și „America First”. Într-o societate obosită de polarizare și de sentimentul unei lumi tot mai instabile, Trump încearcă să convingă electoratul că administrația sa nu oferă neapărat confortul predictibilității, ci forța deciziei.
De această dată însă, miza midterms depășește politica internă. Un rezultat republican puternic ar fi interpretat la Washington, dar și la Moscova, Beijing, Kiev și Bruxelles, ca o consolidare a mandatului politic al președintelui. Trump ar primi astfel mai mult spațiu pentru a împinge înainte propria viziune asupra războiului din Ucraina, relației cu Rusia, competiției cu China și împărțirii poverii financiare în interiorul NATO. Pentru europeni, întrebarea ar deveni și mai apăsătoare: cât din securitatea continentului mai poate fi lăsat pe seama unei Americi care cere aliaților să facă mai mult pentru propria apărare?
Tocmai aici se află unul dintre avantajele politice ale lui Trump la începutul campaniei. El nu încearcă să promită întoarcerea la lumea de ieri, ci susține că regulile acesteia s-au schimbat și că Statele Unite trebuie să se adapteze. Poți contesta metodele sale, tonul sau unele dintre alegerile sale, dar este mai greu de ignorat faptul că Trump a obligat Europa să discute mult mai serios despre apărare, China și autonomie strategică. Dacă republicanii vor câștiga convingător în noiembrie, mesajul scrutinului va trece astfel mult dincolo de Capitoliu: America îi acordă lui Trump nu doar o majoritate politică, ci și posibilitatea de a încerca să redeseneze, în a doua jumătate a mandatului, termenii relației sale cu lumea.
