Dacă ar trăi astăzi, Corneliu Sutașul ar avea toate șansele să fie linșat pe rețelele sociale sub acuzația de traseism religios.
Ofițer roman. Un pilon al sistemului imperial. Un om provenit din lumea păgână care, la un moment dat, își schimbă credința și devine creștin. Verdictul lumii contemporane ar fi prompt și necruțător: „Și-a trădat tabăra.”
Există însă o prăpastie între a schimba tabăra și a-ți schimba convingerea. Traseistul pleacă atunci când noua tabără îi oferă mai mult; convertitul pleacă atunci când conștiința nu-i mai permite să rămână.
Corneliu – a cărui convertire este relatată în capitolul 10 din Faptele Apostolilor – nu era un marginal care căuta în creștinism o rampă de lansare. Dimpotrivă. Centurion în armata romană, beneficia de statut, prosperitate și autoritate. Textul biblic îl descrie ca pe un om evlavios, devotat rugăciunii și generos cu cei aflați în nevoie. Creștinismul primar nu-i oferea vreo promovare. Nu exista un partid creștin în ascensiune, nicio funcție mai bine plătită la capătul drumului și nicio majoritate confortabilă în care să se refugieze. Exista doar o revelație nouă și riscul uriaș de a o urma.
Povestea lui ridică o întrebare incomodă pentru vremurile noastre: este întotdeauna o virtute să nu-ți schimbi convingerile?
Ne plac oamenii care declară solemn: „Eu am rămas același.” Asociem automat consecvența cu integritatea și schimbarea cu slăbiciunea. Dar ce faci când descoperi că ai greșit? A continua să susții ceea ce nu mai crezi doar pentru a părea consecvent nu este o dovadă de caracter, ci o captivitate voluntară în propria biografie. Uneori, cel mai mare act de fidelitate față de adevăr este curajul de a te răzgândi.
Aici se cască falia dintre oportunism și evoluție:
- Oportunistul își schimbă poziția când se schimbă avantajul. El întreabă: „Ce câștig dacă plec?”
- Omul liber își schimbă poziția când i se schimbă convingerea. El întreabă: „Mai pot rămâne fără să mă mint?”
Trăim într-o cultură a paradoxului cinic: le cerem oamenilor să evolueze, dar le interzicem să se schimbe; le cerem să gândească liber, dar îi taxăm dacă își revizuiesc ideile. Internetul păstrează totul, iar o frază rostită acum zece sau douăzeci de ani devine proba de incriminare a celui care astăzi gândește diferit. Dar dacă maturitatea înseamnă doar repetarea la nesfârșit a primelor noastre certitudini, la ce mai folosesc educația, experiența și întâlnirea cu alteritatea?
Evident, traseismul există. În politică, în instituții și în viața cotidiană, vedem la tot pasul oameni care își reconfigurează principiile după cum bate vântul. Tocmai de aceea, criteriul de judecată nu ar trebui să fie faptul simplu că cineva s-a schimbat, ci de ce a făcut-o și ce preț a plătit pentru asta.
Când îți schimbi credința pentru privilegii, vorbim despre oportunism. Când o faci pentru că ai descoperit un adevăr de la care nu mai poți privi în altă parte, vorbim despre libertate interioară, curaj și caracter.
Lecția pe care ne-o lasă Corneliu Sutașul este surprinzător de actuală – nu orice schimbare de tabără este traseism și nu orice fidelitate este virtute. Uneori rămânem pe loc din loialitate autentică, alteori, din simpla frică de a recunoaște că am crescut. Iar uneori, trebuie să plecăm tocmai pentru a proteja singurul bun nesociabil: propria conștiință.
Tradus în vocabularul grăbit al prezentului, Corneliu ar putea fi etichetat drept un simplu „traseist”. Istoria credinței i-a rezervat însă un cu totul alt nume: sfânt.
Miza reală nu este dacă avem voie să ne schimbăm convingerile, ci dacă avem curajul să o facem atunci când nu avem nimic de câștigat – în afară de împăcarea cu noi înșine.
Autor: Corneliu Vișoianu
