Pentru România, fondurile SAFE pot deveni o șansă de reconstrucție industrială sau doar calea prin care dependența de furnizorii americani este înlocuită cu una față de marile companii europene. Fondurile SAFE trebuie folosite pentru dezvoltarea industriei românești și întărirea pilonului european, fără a slăbi parteneriatul strategic cu Washingtonul. Fără licitații și prin concentrarea contractelor la un singur furnizor german, România riscă să facă exact contrariul: nu construiește suficient industria națională și poate afecta relația strategică cu SUA, eliminând concurența americană fără o justificare strategică transparentă. SAFE ar trebui să întărească pilonul european al apărării României, nu să înlocuiască dependența americană cu una germană. Cooperarea MApN cu industria germană are o istorie de aproape trei decenii. În 1998, sub autoritatea generalului Dan Zaharia, ofițeri precum generalul Gheorghe Bogdan, comandorul Ion Georgescu și colonelul inginer Alexandru Grumaz negociau la Berlin transferul și modernizarea sistemelor Gepard, alături de alte programe pentru aviație și apărare antiaeriană. Continuitatea este firească între aliați; problema apare atunci când relația tradițională se transformă într-un argument pentru atribuirea directă și concentrarea contractelor, fără concurență și fără avantaje industriale românești clar garantate. La Berlin am negociat transfer tehnologic.
Franța a deschis, într-o reuniune de rutină a ambasadorilor UE, un nou front în tratativele privind cadrul financiar multianual 2028-2034 – cerând reguli mult mai stricte de „preferință europeană” pentru companiile de apărare care ar urma să acceseze cele aproximativ 106 miliarde de euro alocate industriei de apărare și spațiului în viitorul buget de aproape 2.000 de miliarde de euro. Potrivit a doi diplomați citați de POLITICO Europe, intervenția ambasadorului Philippe Léglise-Costa i-a luat prin surprindere pe omologii săi, tocmai pentru că discuția privind pragurile de conținut european fusese, până acum, considerată un subiect al Parlamentului European, nu al Consiliului.
„Am spus clar că un fond de apărare în bugetul UE fără o preferință europeană n-ar avea nicio valoare adăugată”, a rezumat un oficial francez poziția Parisului, adăugând că argumentul va fi reluat „în săptămânile următoare” – adică exact în perioada în care cei 27 de ambasadori urmează să indice unde din bugetul propus de Comisie sunt dispuși să taie, sub coordonarea președinției irlandeze a Consiliului, care a semnalat deja o reducere a numărului de eurocrați.
Mutarea Parisului nu e izolată; ea continuă o linie susținută consecvent încă din elaborarea Programului european pentru industria de apărare (EDIP). Comisia a propus, în 2024, un prag de 65% din valoarea componentelor unui produs de apărare care trebuie să provină din UE sau din state asociate pentru ca proiectul să fie eligibil pentru finanțare comunitară; comisiile de industrie și de apărare ale Parlamentului European au împins ulterior acest prag la 70%, sub semnătura a doi raportori – semnificativ, ambii francezi, François-Xavier Bellamy (PPE) și Raphaël Glucksmann (S&D) -, înainte ca acordul final dintre Consiliu și Parlament să revină la pragul de 65%, cu o plafonare la 35% a componentelor provenite din afara spațiului european asociat. Că industriași precum Dassault Aviation, Safran, Thales sau Arquus au cerut, în paralel, un prag apropiat de 100% arată că poziția pariziană nu ține de o anumită culoare politică, ci de un consens de politică industrială transpartizan, moștenit din tradiția gaullistă a autonomiei strategice și reactivat, în ultimul deceniu, de Facilitatea Europeană pentru Pace și de programul de împrumuturi SAFE. Regatul Unit a decis, în noiembrie trecut, să nu mai participe la EDIP tocmai din cauza costului de acces cerut de Bruxelles pentru terți – un semn al prețului practic pe care preferința europeană îl impune celor din afara ei.
Rezistența cea mai vizibilă vine, ca de obicei, de la Berlin. Presa germană a găsit deja o formulă memorabilă pentru dezacord: în timp ce Franța cere angajament ferm pentru „Made in Europe”, Germania opune conceptul mai lax de „Made with Europe”, potrivit relatării publicației Tagesspiegel Background despre disputele dinaintea reuniunii informale a Consiliului pe competitivitate. Diferența nu e doar semantică: industria germană de apărare rămâne dependentă de lanțuri de aprovizionare transatlantice – de la achizițiile de F-35 la componentele pentru sistemele Patriot -, iar o regulă rigidă de conținut european ar complica exact proiectele pe care Berlinul le derulează cu parteneri americani. Neînțelegerea bugetară are mai multe fațete conexe: Germania rămâne rece față de noile „resurse proprii” – impozitele la nivelul UE menite să acopere o parte din cele aproape 2.000 de miliarde de euro propuse de Comisie – și susține, în același timp, tăierea subvențiilor agricole, exact terenul pe care Parisul se simte deja lezat: think tank-ul Farm Europe estimează un deficit de circa 9 miliarde de euro pentru bugetul agricol al Franței chiar și după anunțul suplimentar de 45 de miliarde de euro promis de Ursula von der Leyen. Cancelarul Friedrich Merz a respins, la rândul lui, apelurile președintelui Macron la o nouă îndatorare comună europeană pentru finanțarea bugetului – dispută vizibilă chiar și la ultimul summit de la Bruxelles, unde liderul francez a cerut „un buget mult mai mare” pentru investiții precum inteligența artificială, iar Merz a reiterat că Uniunea „nu trebuie” să recurgă la împrumuturi suplimentare.
Nici scepticismul față de „preferința europeană” nu e, de altfel, o invenție de ultimă oră a Berlinului. Radiodifuziunea publică belgiană RTBF nota încă din 2025, la prezentarea Cărții Albe a Comisiei privind viitorul apărării europene, că atât Germania, cât și Polonia considerau că achizițiile din Statele Unite sau din Coreea de Sud trebuie să rămână, oricând, o opțiune deschisă – iar Marianne Dony, specialistă în drept european la Universitatea Liberă din Bruxelles, observa atunci că un „livre blanc” este exact instrumentul la care Comisia recurge când se confruntă cu un subiect politic sensibil, dar încă nematurizat instituțional. Un an mai târziu, disputa nu s-a stins, ci s-a mutat din declarații de principiu în cifre concrete de negociere – semn că cearta asupra procentelor de conținut european a devenit, între timp, miza centrală a arhitecturii industriale pe care fondul de apărare urmează să o construiască.
Pe acest fundal ajunge la Bruxelles disputa privind apărarea – nu ca o chestiune tehnică izolată, ci ca încă o linie de falie într-o negociere deja fragmentată, în care Parlamentul European respinge „renaționalizarea” bugetului, statele din sudul și estul Uniunii cer alocări mai mari pentru coeziune și agricultură, iar președinția irlandeză încearcă să găsească economii acceptabile pentru toți cei 27. Că exact Franța este cea care propune extinderea regulilor EDIP la întregul fond de apărare și spațiu al viitorului cadru financiar spune ceva despre miza reală a episodului: nu atât suma alocată, cât cine va controla, în deceniul următor, arhitectura industrială pe care banii europeni o vor construi.
Pentru România, poziționată pe flancul estic al NATO și dependentă, în bună măsură, de echipamente americane – de la F-16 și viitoarele achiziții de tip Patriot până la sistemele HIMARS -, disputa franco-germană privind pragul de „conținut european” nu este o abstracțiune bruxelleză. O regulă rigidă de tip „Made in Europe”, aplicată fără nuanțe fondului de 106 miliarde de euro, ar putea, pe termen scurt, îngreuna exact tipul de achiziții transatlantice pe care descurajarea de pe flancul estic se bazează astăzi; pe termen lung, aceeași regulă ar putea direcționa o parte din investițiile industriale europene către state din Europa Centrală și de Est, inclusiv România, care încearcă să-și construiască o bază industrială de apărare proprie prin instrumente precum SAFE și EDIP. Bucureștiul are, așadar, un interes dublu și parțial contradictoriu în acest joc de procente: solidaritatea cu proiectul unei autonomii strategice europene, pe de o parte, și nevoia, imediată și greu negociabilă, de a nu rupe firul de aprovizionare cu Washingtonul, pe de altă parte. Este exact tensiunea pe care negocierile bugetare, programate să se încheie până la finalul anului, vor trebui să o rezolve – iar felul în care o vor face va conta pentru România mult mai mult decât par să sugereze, la prima vedere, cifrele seci ale unui capitol bugetar.
Pe 29 mai 2026, Ministerul Apărării Naționale a semnat cu conglomeratul german Rheinmetall trei contracte în valoare totală de 4,9 miliarde de euro, finanțate prin programul SAFE – fără licitație competitivă, ci prin negociere directă. Din pachetul mai larg SAFE alocat României (aproape 17 miliarde de euro), aproximativ 5 miliarde merg către firma germană, față de circa 800 de milioane către un producător românesc. Bolojan a apărat schema susținând că mecanismul de gestionare a fost stabilit încă din mandatul Ciolacu și că țintește ca cel puțin 50% din achiziții să fie produse în România – dar contractele semnate deja nu par să reflecte acest raport. În paralel, PSD acuză un posibil conflict de interese legat de o firmă de avocatură germană angajată pentru consultanță pe SAFE, iar industria românească de stat (Romarm) reclamă că rămâne fără comenzi tocmai cât timp Rheinmetall angajează masiv cu bani europeni. Aici e o contradicție reală, nu doar retorică de opoziție. „Preferința europeană” pe care Franța o cere la nivelul UE presupune, în varianta ei serioasă, o distribuție largă a lanțurilor de aprovizionare între mai mulți producători din spațiul european, tocmai pentru a evita dependența de o singură sursă, fie ea americană sau europeană. Ce face România acum e altceva: nu diversificare europeană, ci substituirea unei dependențe (SUA) cu alta, mai îngustă – un singur conglomerat german, prin contracte fără licitație. Polonia, care a rulat un program SAFE comparabil, a ales calea opusă: a creat aproape 10.000 de firme locale pentru a construi bază industrială proprie, exact logica pe care preferința europeană ar trebui s-o servească.
Consecința pentru relația cu Washingtonul e indirectă, dar reală: nu pentru că Berlinul ar înlocui Washingtonul ca partener strategic – România rămâne dependentă structural de sistemele americane (F-16, viitorul Patriot, prezența trupelor NATO) -, ci pentru că absența licitației taie din start opțiunea unor furnizori americani de a concura pentru aceleași fonduri europene, într-un moment în care Washingtonul urmărește îndeaproape exact acest tip de clauze de „preferință europeană” pe care le contestă și la Bruxelles. Practic, guvernul de la București importă disputa franco-germană pe care am descris-o în articol, dar o rezolvă prost: nu prin reguli transparente de conținut european, ci prin excluderea concurenței – ceea ce alimentează simultan suspiciunea de tratament preferențial intern (dosarul PSD) și pe cea de marginalizare a industriei americane, fără să producă, în schimb, beneficiul central al preferinței europene – o bază industrială națională sau regională mai puternică.
Hai să ne uităm cu un ochi atent la firma Rheinmetall. Realitatea este mai gravă decât o simplă problemă de guvernanță internă românească: Rheinmetall nu e doar o companie cu un dosar istoric de mituire (Grecia, India), ci și un furnizor pe care propriul său client de acasă, statul german – cel mai bine informat și mai exigent cumpărător posibil, cu acces direct la toate datele tehnice și financiare – a decis recent să-l tragă la răspundere în mod public. În iunie 2026, ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a anulat programul de fregate F126 – cel mai mare contract naval german de la al Doilea Război Mondial, evaluat între 12,8 și 15 miliarde de euro -, deși statul german cheltuise deja circa 2,3 miliarde de euro pe proiectare, software și lucrări pregătitoare. Motivul invocat oficial: „întârzieri semnificative, creșteri de costuri previzibile și alte riscuri”. Berlinul nu doar a anulat, ci a și pedepsit compania public: a redirecționat comanda către rivalul TKMS, iar acțiunile Rheinmetall au căzut cu 13-18% într-o singură zi – cea mai proastă ședință de bursă din 1989 încoace pentru companie. Practic, statul care deține relația cea mai strânsă și mai informată cu Rheinmetall a ales să nu-i mai acorde încredere pe un program-cheie, după ani de întârzieri.Ce facem cu Șantierul Naval Mangalia pe care firma a promis ca-l va cumpăra de la olandezi și va produce nave acolo?
Documente interne de achiziții ale Bundeswehr, citate de presa germană de specialitate, arată că armata germană a semnalat probleme de „maturitate și calitate insuficiente” la exact două programe Rheinmetall aflate în plină derulare: sistemul de apărare antiaeriană Skyranger – același sistem pe care Ministerul Apărării din România l-a cumpărat, fără licitație, prin contractele de 4,9 miliarde de euro din SAFE – și vehiculul blindat Boxer HWC, pentru care Berlinul a fost nevoit să mute o parte din producție în Australia ca să recupereze din întârzieri.
Nu vorbim despre o companie exotică sau despre acuzații nefondate de opoziție, ci despre un furnizor pe care propriul stat-acționar informal – Germania, prin structurile sale de achiziții militare – îl tratează cu neîncredere activă pe exact tipul de echipament (Skyranger) pe care București l-a cumpărat direct, fără concurență, fără posibilitatea de a compara oferte tehnice sau clauze de penalizare, și fără presiunea competitivă care ar fi obligat furnizorul să-și asume termene realiste. O licitație adevărată ar fi permis fie negocierea unor garanții de livrare mai dure, fie alegerea unui alt furnizor pentru acest sistem specific, exact pe fondul semnalelor de risc pe care Berlinul le documentase deja intern. În loc de asta, guvernul Bolojan a cumpărat, pe bani împrumutați prin SAFE și fără licitație, un produs pentru care chiar clientul-casă al producătorului își exprimă rezerve – ceea ce transformă disputa din România dintr-o simplă suspiciune de tratament preferențial într-un risc tehnic și financiar documentabil, asumat fără plasa de siguranță pe care o procedură competitivă ar fi oferit-o.
Concluzia care leagă totul
Cazul Piranha V e exemplul perfect, pentru că nu e o teorie, ci un fapt administrativ deja consumat. Contractul pentru 139 de transportoare blindate 8×8 Piranha V – produse la Uzina Mecanică București, printr-un joint-venture cu General Dynamics European Land Systems (GDELS), filiala europeană a gigantului american General Dynamics – a fost, de fapt, singurul program din pachetul SAFE pe care Ministerul Apărării nu l-a mai semnat. Motivul invocat de ministrul Radu Miruță: oferta primită depășea de circa 2,5 ori prețul plătit de România în martie 2026 și aproape dublul plafonului aprobat de Parlament. Contractul a fost abandonat, iar cei 831 de milioane de euro rezervați inițial pentru el au fost redirecționați – nu spre altă companie americană, nu spre o licitație nouă, ci direct spre Rheinmetall, pentru accelerarea achiziției de blindate Lynx KF-41. Practic, banii europeni „eliberați” de la americani au fost realocați automat, fără concurs, către același furnizor german care avea deja cele mai mari contracte din SAFE.
Acesta e nucelul dur al poveștii: nu e vorba doar despre o preferință pentru un furnizor german în locul altora europeni, ci despre un mecanism prin care singura opțiune americană rămasă în portofoliul de înzestrare română a fost scoasă din calcul – invocând un preț real inflaționist deși echiparea transportorului era diferită de opțiunea inițială, dar fără nicio încercare vizibilă de renegociere, de licitație alternativă sau de căutare a unui alt furnizor occidental – iar rezultatul practic a fost concentrarea și mai accentuată a banilor SAFE într-un singur pol industrial, cel german. Comparația cu Polonia rămâne relevantă: Varșovia a produs prin propriul holding de stat (PGZ), păstrând proprietatea intelectuală și aproape 90% din valoare acasă; România asamblează, prin filiale românești ale unor contractori străini, sisteme proiectate în altă parte – iar acum, chiar și acolo unde exista o alternativă americană deja contractată, ea a fost abandonată în favoarea aceluiași jucător unic. Nu mai e o simplă îngrijorare teoretică despre echilibrul transatlantic: e un precedent concret în care fondurile europene destinate, teoretic, „preferinței europene” au servit, în practică, la eliminarea singurei prezențe americane rămase din arhitectura de înzestrare a Armatei Române. O fi bine, o fi rău?
