Actuala situație din Golf va duce în mod explicit către o criză petrolieră în iarna aceasta în Europa. Încerc să va explic ce se întâmplă acum în Golf cu Arabia Saudită. Dacă nostalgicii după Rusia se gândesc din nou la această alternativă vă spun că se înșelă. Și dacă europeni vor reluarea relației cu Rusia nu se mai poate. Ucraineni a distrus rafinăriile rusești. Atacurile ucrainene au scos efectiv din uz aproximativ un sfert din capacitatea de rafinare rusească, în timp ce capacitatea vizată sau parțial afectată de campania de lovituri e mult mai mare (aproape 40%) – diferența fiind reparațiile și repornirile parțiale (vezi post scriptum).
Există o anumită simetrie sumbră în alegerea țintei de vineri. Conducta Est-Vest, cei circa 1.200 de kilometri de oțel care leagă câmpurile petroliere din Abqaiq de terminalul de la Yanbu, pe țărmul Mării Roșii, nu este o infrastructură oarecare, ci moștenirea directă a unei alte crize a strâmtorilor. Riadul a construit-o la începutul anilor 1980, în plină teroare a „războiului tancurilor” dintre Iran și Irak, tocmai pentru a nu depinde în întregime de Hormuz: dacă strâmtoarea dinspre Golf ar fi fost vreodată blocată, câteva milioane de barili pe zi puteau totuși ajunge pe piață ocolind-o complet, pe uscat, până la Marea Roșie. Patru decenii mai târziu, această asigurare istorică a fost ea însăși lovită – nu dinspre Golf, ci dinspre nord, de o dronă lansată de pe teritoriul irakian.
Oprirea conductei, o „măsură de precauție”
Ministerul saudit al Energiei a descris oprirea conductei drept o „măsură de precauție”, iar Ministerul de Externe a anunțat, la cererea explicită a Bagdadului, că nu va riposta imediat, lăsând guvernului irakian timpul să identifice sursa atacului. Reținerea diplomatică e notabilă și spune ceva despre calculul saudit al acestor luni: Riadul are acum mai multe fronturi deschise decât poate gestiona simultan, iar o ripostă pripită împotriva Irakului ar putea deschide exact tipul de al treilea vector pe care Iordania l-a experimentat deja, la începutul lunii, când bazele Al-Azraq și Muwaffaq Salti au fost lovite de rachete balistice iraniene. Mai bine o pauză tactică decât o extindere necontrolată a războiului la o graniță pe care Arabia Saudită nu și-o poate permite.
Ironia geografică e însă cea care merită reținută. În timp ce nordul conductei era testat de o dronă venită din Irak, capătul ei sudic – coridorul care duce, prin Bab al-Mandeb, spre piețele occidentale – se afla deja sub o presiune de altă natură. Houthii au preluat în aceeași săptămână portul Mokha și o insulă strategică din Marea Roșie, extinzându-și controlul exact asupra apelor pe care rafinăriile de la Yanbu le folosesc pentru a-și livra marfa mai departe. Nu mai vorbim, așadar, despre o singură venă tăiată, ci despre o supapă de siguranță atacată simultan la ambele capete: la sursă, prin sabotaj asupra conductei înseși, și la ieșire, prin controlul asupra strâmtorii prin care trece produsul ei finit. Ruta concepută explicit pentru a ocoli un blocaj la Hormuz începe să semene, la rândul ei, cu un blocaj.
Piața a reacționat instantaneu și disproporționat, ceea ce e semnul cel mai clar că participanții ei nu mai citesc evenimentele izolat, ci ca episoade ale unei singure narațiuni. Petrolul a atins pentru scurt timp 110 dolari pe baril, temperându-se apoi la circa 105 dolari pentru Brent și 100 pentru West Texas Intermediate – niveluri care, cu câteva luni în urmă, ar fi părut alarmiste, dar care astăzi trec aproape drept rutină. Agenția Internațională pentru Energie a redus vineri prognoza cererii globale cu 2,5 milioane de barili pe zi, amânând până în 2027 orice speranță de „normalizare” a fluxurilor, și a subliniat, cu o precizie care merită notată, că adevărata tensiune nu mai stă în țițeiul brut, ci în produsele rafinate: motorina s-a scumpit cu 60% de la debutul războiului american-iranian, benzina cu 44%.
Prețul combustibilului de încălzire, cu 52% mai mare decât acum un an
Efectele acestei tensiuni curg deja spre consumatorul obișnuit, iar acolo devin politică. Inflația americană a urcat în august la un ritm anual de 3,4%, iar prețul combustibilului de încălzire, cu 52% mai mare decât acum un an, transformă apropierea iernii într-o problemă electorală înainte de a deveni una casnică. Fermierii și transportatorii au absorbit până acum o parte semnificativă a creșterii costurilor, dar, așa cum observa fostul consilier al Departamentului Energiei Kate Gordon, un război fără sfârșit vizibil face din această absorbție o soluție tot mai puțin sustenabilă – costurile vor începe să fie transferate mai departe, spre rafturile de magazin, exact în lunile care preced alegerile parțiale din Congres.
Piețele de capital citesc aceeași poveste prin lentila dobânzilor. Randamentul obligațiunilor americane pe zece ani rămâne fixat la aproape 5%, iar cel pe doi ani, barometrul așteptărilor privind Rezerva Federală, a urcat la 4,63%. Analiștii ING estimează că presiunea inflaționistă generată de energie ar putea forța încă o majorare de dobândă – poate ultima, spun ei, deși recunosc că prețurile ridicate rămân riscul cel mai greu de anticipat. Bursa a reușit vineri să întrerupă patru zile consecutive de scădere, dar nu și să evite un bilanț săptămânal negativ, semn că entuziasmul e la fel de fragil ca infrastructura pe care se sprijină.
Pe fondul acestei presiuni economice convergente, diplomația continuă în paralel cu escaladarea – o dualitate deja familiară acestui război. Un purtător de cuvânt al Ministerului iranian de Externe a anunțat că statele din Golf urmează să se întâlnească luni cu Teheranul, la Oman, pentru a discuta soarta strâmtorii Hormuz. Dar faptul că negocierile despre un singur culoar maritim se desfășoară în timp ce un al doilea culoar – Bab el-Mandeb – și o a treia rută terestră – conducta saudită – sunt lovite simultan arată limitele oricărei diplomații de strâmtoare: fiecare canal negociat separat lasă deschise toate celelalte, iar Iranul și aliații săi houthi par să fi înțeles, mai bine decât adversarii lor, avantajul de a menține presiunea distribuită pe mai multe fronturi deodată.
Riadul a ales tăcerea
Mai interesantă decât atacul în sine este viteza cu care Riadul a ales tăcerea. O Arabie Saudită mai puțin obosită de război ar fi găsit, cu un deceniu în urmă, un motiv să răspundă public unei drone lansate din Irak – fie și doar printr-o notă diplomatică fermă. Faptul că a preferat să aștepte concluziile unei anchete irakiene, în paralel cu pierderi teritoriale în Marea Roșie pe care nu le mai poate opri cu forțe proprii, spune mai mult despre epuizarea strategică a Golfului decât orice comunicat oficial. Aceasta e, de altfel, trăsătura care leagă toate fronturile deschise ale acestei veri: fiecare actor regional – saudit, iordanian, emirat – a ales, pe rând, o formă de reținere calculată în fața unor provocări pe care, în alte vremuri, le-ar fi tratat drept casus belli. Reținerea colectivă seamănă tot mai puțin cu prudența și tot mai mult cu recunoașterea tacită a faptului că niciun stat din regiune nu mai are capacitatea de a deschide, unilateral, un nou front.
Europa nu privește această criză de pe margine, ci plătește deja prima ei rată. De la interzicerea, în 2023, a importurilor maritime de motorină rusească, Uniunea Europeană și-a reorientat aprovizionarea tocmai spre Orientul Mijlociu, care ajunsese să acopere aproape jumătate din importurile europene de motorină înainte de acest război – exact fluxul pe care Bab el-Mandeb și conducta saudită erau menite să-l garanteze. Lovitura dublă asupra celor două rute se suprapune, de altfel, peste o a treia sursă de fragilitate pe care Europa credea că a rezolvat-o deja: rafinăriile rusești, ținta constantă a dronelor ucrainene, produc astăzi la cel mai scăzut nivel din ultimii șaptesprezece ani, iar Moscova a fost nevoită să impună propriile restricții la export pentru a-și acoperi consumul intern. Rezultatul e o motorină europeană scumpită cu aproape 70% față de nivelul dinaintea războiului, care se apropie sau depășește, în funcție de piață, doi euro pe litru, și un continent care descoperă că cele trei surse pe care conta pentru același combustibil – Golful, Rusia și propriile rafinării, deja la capacitate – se subțiază simultan.
Efectul nu e doar la pompă. Deturnarea navelor comerciale departe de Marea Roșie, spre ruta ocolitoare pe la Capul Bunei Speranțe, adaugă săptămâni de tranzit și costuri de asigurare tot mai greu de justificat pentru transportatori, în timp ce marjele de rafinare ale motorinei în bazinul atlantic au atins niveluri record, semn că cererea depășește orice capacitate imediată de ajustare. Pentru economiile est-europene, dependente de transport rutier și de un sezon agricol care intră acum în recoltă, iar apoi de un sezon de încălzire care se apropie, această scumpire nu e o abstracție macroeconomică, ci un cost resimțit direct în bugetele fermelor, ale primăriilor și ale gospodăriilor – cu atât mai mult cu cât Europa Centrală și de Est nu dispune de rezervele strategice sau de flexibilitatea de rafinare a economiilor vest-europene.
Lecții pentru flancul estic
Lecția pentru un stat mic de pe flancul estic al NATO nu ține de geografia Golfului, ci de logica din spatele ei. România a investit, în anii de după invazia Ucrainei, în exact același tip de arhitectură a redundanței – coridorul vertical de gaz, ambițiile privind un terminal de GNL la Constanța, rutele alternative care ocolesc Marea Neagră direct rusească – pornind de la premisa că multiplicarea rutelor de aprovizionare echivalează cu multiplicarea securității. Episodul saudit arată însă reversul monedei: o rută concepută acum patruzeci de ani tocmai pentru a fi imună la o criză de Hormuz s-a dovedit, în cele din urmă, la fel de vulnerabilă ca strâmtoarea pe care trebuia s-o înlocuiască, doar că expusă unui alt tip de actor, la un alt capăt al hărții. Redundanța nu este invulnerabilitate; este doar o multiplicare a nodurilor pe care un adversar hotărât trebuie să le găsească, nu să le elimine pe toate deodată – iar pentru orice arhitectură de securitate energetică, inclusiv cea românească, întrebarea reală nu e câte rute alternative există, ci câte dintre ele sunt, de fapt, apărate.
Post Scriptum: Europa, în ansamblu, a înlocuit Rusia cu un trio relativ stabil: Statele Unite (14-18% din importurile de țiței, în funcție de trimestru), Norvegia (13-16%) și Kazahstan (10-13%), urmate de Libia, Arabia Saudită, Nigeria și Irak, fiecare cu ponderi de 6-9%. Formal, aceasta pare o diversificare reușită – niciun furnizor nu se apropie de cota de peste 30% pe care o avea Rusia înainte de 2022. Dar diversificarea de furnizori nu înseamnă diversificare de rute, iar aici stă problema pe care acest război a expus-o brutal: o parte semnificativă a acestor volume – Kazahstanul prin conducta CPC către Novorossiisk, Golful prin Hormuz și Bab al-Mandeb, Libia și Nigeria prin Mediterana și Golful Guineei expus pirateriei – trece în continuare prin puncte de strangulare care pot fi, și au fost deja, lovite simultan. La acestea se adaugă vulnerabilitatea specifică a produselor rafinate: aproape jumătate din motorina importată de Europa venea, înainte de acest război, din Orientul Mijlociu, exact fluxul pe care conducta saudită și Bab al-Mandeb erau meniți să-l garanteze. De aceea apar acum și presiuni pentru un „coridor atlantic” – hidrocarburi din America de Vest (Nigeria, Angola, Guyana, Brazilia) ca a doua linie de apărare, deși experții avertizează că această strategie tratează greșit diversificarea de contracte ca substitut pentru diversificarea reală de coridoare fizice.
România ilustrează exact această capcană, dar la o scară mult mai acută. Țara acoperă circa 77% din necesarul de țiței din import, iar aproximativ 63% din acele importuri – adică jumătate din tot ce se rafinează pe teritoriul românesc – vine din Kazahstan. Restul provine mai ales din Azerbaidjan, Irak, Norvegia și Libia. Problema nu e originea petrolului, ci ruta lui: țițeiul kazah ajunge în România prin conducta Caspian Pipeline Consortium, care se varsă la Novorossiisk, pe coasta rusească a Mării Negre, de unde e încărcat pe tancuri către terminalele de la Midia și Constanța. Cu alte cuvinte, „de-rusificarea” aprovizionării românești de după 2022 e reală doar la nivelul proprietarului resursei, nu și la nivelul infrastructurii prin care circulă – fizic, jumătate din petrolul românesc trece în continuare printr-un port rusesc, expus acelorași drone ucrainene și aceluiași risc naval care afectează și rafinăriile rusești. Nu e o ipoteză teoretică: în iulie 2026, atacuri cu drone asupra unor tancuri din apropierea terminalului Novorossiisk au forțat suspendarea temporară a încărcărilor CPC, iar Ministerul Energiei a avertizat direct asupra riscului de criză a carburanților – Petromidia, controlată de KazMunayGas, funcționează aproape exclusiv cu țiței kazah venit pe această rută, în timp ce Petrobrazi (OMV Petrom) e ceva mai diversificată, cu aport suplimentar prin Constanța.
