Mulți adulți autiști, în special femeile, ajung la diagnostic după decenii de efort susținut de a părea „normali”. Acel efort are un nume în cercetare – camuflaj social – și un cost măsurabil, pe termen lung.
Imaginea populară despre autism rămâne, de multe ori, un băiat mic, cu dificultăți vizibile de comunicare și contact vizual evitat. Realitatea clinică este mult mai variată – iar la o parte semnificativă dintre adulții autiști, mai ales femei, trăsăturile nu sunt vizibile deloc din exterior, nu pentru că lipsesc, ci pentru că sunt acoperite, conștient sau nu, printr-un efort constant de adaptare socială.
Ce este, de fapt, camuflajul autist
Camuflajul (camouflaging, în literatura de limbă engleză, cunoscut și ca masking) desemnează totalitatea strategiilor prin care o persoană autistă își reduce vizibilitatea trăsăturilor autiste pentru a se integra social – forțarea contactului vizual, repetarea mentală a unor replici de small-talk pregătite dinainte, imitarea expresiilor faciale sau a tonului celor din jur, suprimarea mișcărilor repetitive de autoreglare (stimming) în public. Un studiu de referință realizat de cercetătoarea Meng-Chuan Lai și colegii a arătat că femeile autiste obțin scoruri mai mici la instrumentele standard de evaluare axate pe „prezentarea externă” a trăsăturilor autiste, deși scorurile pentru „prezentarea internă” – cât de mult resimt, de fapt, aceste trăsături – rămân comparabile cu ale bărbaților autiști. Cu alte cuvinte, diferența nu este în cât de autiste sunt, ci în cât de vizibil este autismul lor din exterior.
Un studiu ulterior, realizat de Laura Hull și colegii, a confirmat acest tipar: femeile autiste raportează niveluri semnificativ mai ridicate de camuflaj activ — în special strategii de mascare și de asimilare socială – comparativ cu bărbații autiști, în timp ce, la persoanele non-autiste, nu apar diferențe de gen pe aceiași indicatori.
De ce femeile sunt diagnosticate mai târziu
Studii publicate în ultimii ani leagă direct camuflajul de întârzierea sau ratarea diagnosticului de autism, în special la femei și fete. O parte a explicației este istorică: criteriile de diagnostic au fost construite, timp de decenii, pe baza modului în care autismul se manifestă mai frecvent la băieți, ceea ce a lăsat în afara radarului clinic prezentările mai subtile, mascate social, mai frecvente la femei. Rezultatul este un decalaj real între momentul în care dificultățile apar și momentul în care primesc, în sfârșit, un nume.
Costul camuflajului
Cercetătorii care studiază acest fenomen – printre care Dora Raymaker, care a definit conceptul împreună cu comunitatea autistă adultă – descriu epuizarea autistă (autistic burnout) ca pe o stare cronică de epuizare și incapacitate funcțională, rezultată din stresul cumulat al vieții de zi cu zi într-o lume construită pentru un mod de funcționare diferit de al tău, fără sprijin adecvat. Camuflajul social a fost identificat, în mai multe studii, drept unul dintre principalii factori de risc pentru această epuizare.
Cercetări mai recente, printre care lucrarea Katherinei Cassidy și a colegilor, publicată în 2023, arată o legătură între nivelul de camuflaj și gândurile suicidare, printr-un mecanism psihologic legat de sentimentul de înfrângere și blocaj – persoana simte că nu poate fi niciodată complet ea însăși și că nu are cum să scape din acest tipar. Este un subiect care merită tratat cu toată seriozitatea: dacă aceste descrieri rezonează personal, sprijinul unui specialist în sănătate mintală contează, indiferent de vârsta la care apar.
Tipare recognoscibile de camuflaj
Camuflajul social se recunoaște adesea, retrospectiv, în situații ca:
- forțarea contactului vizual până la disconfort, urmată de nevoia de a privi în altă parte pentru a „respira”;
- repetarea mentală, dinainte, a unor conversații banale – ce se va spune, ce ar putea răspunde celălalt;
- imitarea conștientă a expresiilor faciale, a tonului vocii sau a gesturilor celor din jur, ca pe un „scenariu” învățat;
- suprimarea în public a unor mișcări repetitive liniștitoare (legănat, jucatul cu un obiect, ciocănitul degetelor), urmată de nevoia de a le face în privat;
- nevoia de recuperare solitară, de ore sau chiar de o zi întreagă, după evenimente sociale considerate „normale” de ceilalți;
- senzația constantă de a „juca un rol” social, mai degrabă decât de a fi pur și simplu tu însuți;
- epuizare disproporționată față de intensitatea reală a interacțiunii sociale avute.
Ca și în cazul celorlalte tipare descrise în această serie, recunoașterea în aceste situații nu echivalează cu un diagnostic. Un diagnostic de autism la vârsta adultă necesită o evaluare clinică amănunțită, care ține cont de istoricul de dezvoltare, nu doar de comportamentul actual, adesea rafinat prin ani de compensare.
De la mască la înțelegere
Pentru mulți adulți diagnosticați târziu, momentul diagnosticului nu aduce o etichetă nouă de purtat, ci un cadru care explică, retrospectiv, ani întregi de efort resimțit ca fiind „prea mare” pentru situații pe care ceilalți le gestionau, aparent, fără dificultate. Scopul recunoașterii camuflajului nu este eliminarea completă a adaptării sociale – unele forme de ajustare rămân utile – ci reducerea costului ei, atunci când acesta devine cronic și epuizant, și înlocuirea sentimentului de „ceva nu e în regulă cu mine” cu unul mai apropiat de realitate: un mod diferit, nu deficitar, de a procesa lumea.
